vineri, 16 septembrie 2011
duminică, 12 iunie 2011
Voteaza: Frecventa scolara – proiect sustinut de Fundatia Culturala Ideea Europeana
Frecventa scolara – Proiect coordonat de Scoala cu clasele I-VIII nr. 3 “Dimitrie Cantemir” Fetesti, de echipa Mugurii cantemireni si sustinut de Fundatia Culturala Ideea Europeana.
Organizator: Scoala cu clasele I-VIII nr 3 “Dimitrie Cantemir” Fetesti, in frunte cu Directorul scolii Doamna Florentina Nicoara.
Denumire echipa proiect: Mugurii cantemireni.
Votati proiectul la urmatorul link:
http://scoala.taraluiandrei.ro/proiect/frecventa-scolara/
Continuare:
http://www.blog.ideeaeuropeana.ro
Organizator: Scoala cu clasele I-VIII nr 3 “Dimitrie Cantemir” Fetesti, in frunte cu Directorul scolii Doamna Florentina Nicoara.
Denumire echipa proiect: Mugurii cantemireni.
Votati proiectul la urmatorul link:
http://scoala.taraluiandrei.ro/proiect/frecventa-scolara/
Continuare:
http://www.blog.ideeaeuropeana.ro
luni, 30 mai 2011
Blogul editurii Ideea Europeană » Blog Archive » „Mistificarea materialelor din Arhiva CNSAS”. Indreptar (I). Cititi in Contemporanul, nr. 6/2011
Citiţi în „Contemporanul”, nr. 6/2011:
Aura Christi.
Cazul Breban. „Mistificarea materialelor din Arhiva CNSAS”. Îndreptar (I)
Dacă, în toată presa naţională, ar fi reproduse stenogramele discuţiilor purtate de G. Ivaşcu şi de dvs. cu Ceauşescu – aşa cum s-a procedat în cazul Breban, trunchiat, abuziv, cu note, inexactităţi, care trădează o evidentă mistificare a unui înscris considerat act oficial, apoi, nu în ultimul rând, superficialitate, lipsa profesionalismului, poate şi a bunei-credinţe etc. – textele fiind intitulate Nicolae Manolescu a colaborat cu securitatea sau Nicolae Manolescu a avut sarcina de a muşamaliza disidenţa lui Breban sau Nicolae Manolescu a avut misiunea explicită de a „debrebaniza” România literară după demisia lui Breban – care ar fi reacţia dvs., Excelenţă? Care ar fi reacţia dvs., dacă – în acest ipotetic context – Breban ar fi scris negru pe alb că aţi fost… agent de influenţă şi – „persoana dvs. fizică”, vorba zglobiului primar Vanghelie – a pus în pericol, în anii de graţie 1971, 1972, dar şi mai târziu, viaţa autorului Animalelor bolnave?!
Continuare:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=828
Aura Christi.
Cazul Breban. „Mistificarea materialelor din Arhiva CNSAS”. Îndreptar (I)
Dacă, în toată presa naţională, ar fi reproduse stenogramele discuţiilor purtate de G. Ivaşcu şi de dvs. cu Ceauşescu – aşa cum s-a procedat în cazul Breban, trunchiat, abuziv, cu note, inexactităţi, care trădează o evidentă mistificare a unui înscris considerat act oficial, apoi, nu în ultimul rând, superficialitate, lipsa profesionalismului, poate şi a bunei-credinţe etc. – textele fiind intitulate Nicolae Manolescu a colaborat cu securitatea sau Nicolae Manolescu a avut sarcina de a muşamaliza disidenţa lui Breban sau Nicolae Manolescu a avut misiunea explicită de a „debrebaniza” România literară după demisia lui Breban – care ar fi reacţia dvs., Excelenţă? Care ar fi reacţia dvs., dacă – în acest ipotetic context – Breban ar fi scris negru pe alb că aţi fost… agent de influenţă şi – „persoana dvs. fizică”, vorba zglobiului primar Vanghelie – a pus în pericol, în anii de graţie 1971, 1972, dar şi mai târziu, viaţa autorului Animalelor bolnave?!
Continuare:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=828
luni, 16 mai 2011
Blogul editurii Ideea Europeană » Blog Archive » Suntem, în viaţă, doar câţiva, de numărat pe degetele unei singure mâini, care avem dreptul nu să judecăm – nu ne-am îngădui – dar să vorbim cu autoritate de cele întâmplate înainte de 1989. Ne-am câştigat acest drept înfruntând, cu riscul libertăţii şi, în ceea ce mă priveşte, şi cu cel al vieţii, societatea totalitară atunci când mai eram în ţară.
Blogul editurii Ideea Europeană » Blog Archive » Suntem, în viaţă, doar câţiva, de numărat pe degetele unei singure mâini, care avem dreptul nu să judecăm – nu ne-am îngădui – dar să vorbim cu autoritate de cele întâmplate înainte de 1989. Ne-am câştigat acest drept înfruntând, cu riscul libertăţii şi, în ceea ce mă priveşte, şi cu cel al vieţii, societatea totalitară atunci când mai eram în ţară.
Continuare:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=666
Continuare:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=666
Virgil Tanase: Suntem, în viaţă, doar câţiva, ... să vorbim cu autoritate de cele întâmplate înainte de 1989.
Virgil Tanase:
Continuare:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=666
Suntem, în viaţă, doar câţiva, de numărat pe degetele unei singure mâini, care avem dreptul nu să judecăm – nu ne-am îngădui – dar să vorbim cu autoritate de cele întâmplate înainte de 1989. Ne-am câştigat acest drept înfruntând, cu riscul libertăţii şi, în ceea ce mă priveşte, şi cu cel al vieţii, societatea totalitară atunci când mai eram în ţară.
Continuare:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=666
joi, 5 mai 2011
Blogul editurii Ideea Europeană » Blog Archive » „Anul de gratie 1977”: „Eroii devin alde Breban si Goma…” Lansarea Buneivestiri – „Unirea principatelor”!
Blogul editurii Ideea Europeană » Blog Archive » „Anul de gratie 1977”: „Eroii devin alde Breban si Goma…” Lansarea Buneivestiri – „Unirea principatelor”!
Continuare: http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=488
Continuare: http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=488
miercuri, 4 mai 2011
Aura Christi. „Apărarea” dlui N. Manolescu sau riscul unui proces pentru delaţiune calomnioasă
Aura Christi.
„Apărarea” dlui N. Manolescu sau riscul unui proces pentru delaţiune calomnioasă
„N. Breban a avut dosar de urmărire la Securitatedupă ce a contestat ideologia ceauşistă(anume Tezele maoiste din iulie 1971) şi a intrat într-o disidenţă ce-i e specifică,întors din străinătate (unde a vorbit de rău regimul comunist).Pentru mine e un exemplu unic şi chiar susţin în particular că numaiun Vărsător (născut pe 1 februarie) putea să-şi submineze singur gloriaaşa cum a făcut-o el – în 1972 N. Breban avea 37 de ani,era considerat un mare romancier (cu o critică pe măsură,numai statuie nu i se ridicase), era membru al CC al PCR şi redactor-şefla România literară, trebuia să ai nebunia destinului luisă dai cu piciorul unei asemenea glorii şi să te expui, să deviioaia neagră a regimului comunist, nu înţeleg de ce azi nu ise recunoaşte acest merit anticeauşist (cu atât mai mult cu cât pe atunci,întors în ţară din Franţa în 1972, după ce a spurcat dictatura ceauşistă,USR i-a întors spatele şi n-a mai avut loc de muncă)…”
Liviu Ioan Stoiciu
„Breban cere [pe parcursul unei întâlniri a luiN. Ceauşescu cu «membri ai conducerii» USR în noiembrie 1968 – n. red.]ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie «oameninecompetenţi», iar în privinţa plecărilor la studii înstrăinătate impetuosului romancier îi scapă aceastăîntrebare ce îi va fi înmărmurit pe unii dintrebătrânii stalinişti aflaţi acolo: «Cum să facem caînchisoarea să se spargă?» Va fi fost probabil primaşi ultima dată când lui Ceauşescu i se va fi spus, înfaţă, direct, brutal, că România e o închisoare”.
Mircea Iorgulescu
„Ar fi cazul ca CNSAS să se retragă…”
După cum se ştie, în data de 6 aprilie 2011 şi în zilele următoare, presa naţională a reprodus o ştire, scriam şi alte dăţi, abuzivă, distribuită pe canelele media naţionale (şi nu numai), intitulată calomnios CNSAS: Nicolae Breban a fost colaborator al securitaţii. Informaţia, oferită de „surse din CNSAS” – menţionam în nr. 4/2011 al revistei Contemporanul, editatată de trustul Contemporanul – era însoţită de o succintă bio-bibliografie trunchiată, şi, în alte cazuri, de stenograma – trunchiată şi ea – câtorva convorbiri ale domnului acad. Nicolae Breban cu generalul de Securitate N. Pleşiţă; apropo de invocata stenogramă, există şi înregistrările acelor, devenite celebre, convorbiri cu generalul Pleşiţă? În aceeaşi zi, MEDIAFAX distribuie un al doilea comunicat, în care acad. N. Breban precizează, între altele, că este vorba de „o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele”, „nu am semnat niciodată un angajament” cu securitatea, „am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu Bunavestire a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat. (…) Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă”. Nu este extrem de greu de stabilit care dintre cele două ştiri, difuzate de MEDIAFAX, predomină. Evident că CNSAS a comis un flagrant abuz, făcând publică o decizie CNSAS… în absenţa unei decizii definitive a instanţei judecătoreşti, singura în drept – conform legislaţiei în vigoare – să constate explicit colaborarea cu securitatea ceauşistă a cuiva anume, corect? În acest sens, „cazul Breban” nu este singurul! Teamă îmi este că celebrele „surse” din CNSAS au procedat la fel şi în cazurile scriitorilor Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Ivănescu, Eugen Uricaru, Augustin Buzura, Adrian Marino, Ioan Groşan, Nicolae Balotă; concret: CNSAS a făcut publică decizia Consiliului CNSAS de colaborare a fiecăruia dintre scriitorii menţionaţi adineaori… în absenţa unei decizii definitive date de o instanţă judiciară, nu-i aşa? Interesantă, în această ordine de idei, interesantă şi dreaptă, ni se pare atitudinea poetului Gellu Dorian, exprimată pe site-ul Agenţiei de Carte, pe marginea „cazului Ioan Es. Pop”, scriitor care şi-a autodenunţat colaborarea cu securitatea, colaborare „comisă”… la vârsta de 17 ani. În acel comentariu Gellu Dorian – un important scriitor, care a lansat unul dintre cele mai prestigioase premii: Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, transformat într-o instituţie de rang naţional, referindu-se la securitate, susţine că acest organ represiv „normal, ar fi trebuit să se autodenunţe din 1990, să-şi divulge reţelele de informatori, mai ales cei plătiţi şi activi din interes şi pentru obţinerea de avantaje, nu şi în urma unor şantaje. Acum am fi fost de mult eliberaţi de o armată de «cercetători» bine plătiţi, care, odată cu divulgarea unui informator nu dau în vileag şi pe securiştii care au instrumentat acel dosar de la întocmirea lui până la finalizare. Dacă ar fi fost aşa, cum ar fi fost şi normal, cei aproximativ 500 de ofiţeri ai securităţii ceauşiste, unii dintre ei oameni de afaceri prosperi, ar fi fost traşi pe dreapta, nu ar fi fost nici o pierdere pentru societatea românească, ci, dimpotrivă, un mare câştig. Am fi fost acum foarte departe şi am fi scos din joc şi clasa politică de care ne va fi greu să scăpăm acum aşa cum ne este foarte greu să scăpăm de fosta securitate ceauşistă. Oricum, ar fi cazul ca CNSAS să se retragă şi să lase totul pe seama altor cercetători care să facă cu adevărat dosarul de instanţa publică doar pentru cei cu adevărat vinovaţi. Altfel vom asista la o vendetă a unora faţă de alţii, la un nesfârşit chin care nu ajută cu nimic la însănătoşirea societăţii româneşti. Până la urmă, ar trebui de văzut, în cazul lui Ioan Es. Pop, dacă a făcut cu adevărat poliţie politică şi dacă de pe urma informaţiilor date de el a suferit cineva. Şi mai ales cât a durat relaţia lui cu fosta securitate. Se ştie că un procent foarte mare din populaţia României a avut de a face, într-un fel sau altul, cu securitatea ceauşistă, însă doar un procent foarte mic le-a facut şi jocul murdar ofiţerilor de securitate, lăsindu-se corupţi, fie cu bani, fie cu avantaje materiale de altă natură. Aceia sunt cu adevărat de condamnat. În rest, să se lase totul în seama timpului”. La fel de exactă este şi atitudinea scriitorului Dan Anghelescu: „Ceea ce se încearcă cu Maestrul Breban este o imoralitate şi o josnicie. Dar nu mai e nici o noutate. Ura împotriva intelectualilor este de acum notorie în scumpa noastră patrie. E limpede că se încearcă discreditarea a tot ce are valoare, sau produce valoare în cultura românească. CNSAS-ul s-a specialzat în operaţiunile de tipul acesta şi e limpede ce se doreşte… În schimb, despre cei care au instrumentat ani de-a rândul teroarea, aşa-zisa vigilenţă proletară, turnătoria şi toate celelalte nu se pomeneşte nici un cuvânt. Se pare că securitatea şi securiştii n-au existat… Au existat numai intelectualii, poeţii, romancierii, actorii, muzicienii care au inventat poliţia politică din proprie iniţiativă. Evident CNSAS-ul vrea să reinventeze absurdul. Dar nu reinventează decât ridicolul în cea mai înaltă expresie”.
Acad. N. Breban a fost apărat, în primele zile după declanşarea acestui scandal mediatic în presa naţională, de Eugen Simion, Ioan Groşan, Augustin Buzura, Liviu Ioan Stoiciu, Alex Ştefănescu, Lucian Vasiliu, Magda şi Petru Ursache. Ştirea abuzivă, calomnioasă a şocat admiratorii romancierului, cu atât mai mult cu cât disidenţa d-sale, declanşată în 1971, după Tezele din Iulie ale lui Ceauşescu, n-a fost niciodată un secret: era un adevăr cunoscut publicului larg. Aşa cum n-a fost niciodată un secret de stat atacul brutal al presei ceauşiste la adresa Buneivestiri. Autorul Buneivestiri a fost calomniat – în anul de graţie 2011 – de Emil Hurezeanu, Dorin Tudoran, cărora li se adaugă, iată, şi N. Manolescu, precum şi alţi scriitori, jurnalişti, cu o hărnicie iute, „isteaţă”, cel puţin stranie? N. Manolescu, care printre multiplele-i funcţii, ce-l transformă, la cei peste 70 de ani, într-un soi de ciudată „semizeitate” ubicuă – este, după cum se ştie, ambasador UNESCO la Paris, intrat în vizorul Autorităţii Naţionale de Integritate, profesor, director de revistă la Bucureşti etc., etc. – deţine şi funcţia de preşedinte al USR, afirma la începutul lunii aprilie a.c., aşa, în glumă, evaziv, în declaraţiile sale pentru agenţia MEDIAFAX, că este în incapacitatea de a avea o reacţie în „cazul Breban”: „Nu pot să am nici o reacţie, pentru că nu am văzut dosarul. Dosarul i se comunică autorului şi apoi celui care a cerut, respectiv conducerii Uniunii Scriitorilor. Eu trag nădejde în continuare – sunt optimist şi credul de felul meu – că nu este ceva foarte grav. Eu aş vrea să fie o prostie, un fleac”, pentru ca marele critic de altădată să precizeze, glumind pe maginea subiectului calomnios, răspândit la scara naţională cu viteza fulgerului: „Nu am observat până acum să mă fi turnat”. Din Adevărul (7 aprilie 2011), mai exact din textul intitulat „Nicolae Breban la «judecata» colegilor de breaslă”, am aflat că „Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR), a declarat pentru Adevărul că săptămâna viitoare va pune în discuţia Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”.În Săptămâna Patimilor, a avut loc invocata de autorul Cărţii şoaptelor şedinţă a Consiliului USR, şedinţă memorabilă, în cadrul căreia dl N. Manolescu – care, între timp, luase cunoştinţă de fragmentele, extrasele de dosar de urmărire al lui Breban (13 volume! în total) – „l-a apărat” fervent pe colegul şi prietenul său din anii dictaturii, unul dintre cei mai importanţi romancieri români din perioada postbelică: N. Breban, „persoana” cu care „fosta Securitate” a avut „probleme” nelipsite de gravitate. Din relatările lui Liviu Ioan Stoiciu aflăm că „N. Manolescu a tras o linie: câtă vreme nu avem o Lege a lustraţiei, nu putem lua nici o măsură împotriva nimănui, în caz de deconspirare. Nu putem decât să mizăm pe demisia de onoare din cadrul conducerii USR a celui ce a fost deconspirat” (21 aprilie 2011; citez de pe blogul lui LIS). În opinia prozatorului Gheorghe Schwartz, „spre cinstea sa, Consiliul Uniunii Scriitorilor – care a obţinut de la CNSAS confirmarea că majoritatea covârşitoare a membrilor săi nu a încheiat pactul cu diavolul, semn că nu este deloc indiferent la aspectul moral al celor ce-l alcătuiesc – a tratat aşa-numitul «caz Breban» cu maturitate, refuzând să intre în jocul celor mărunţi gata să se răzbune pe cei mai valoroşi pentru propria nimicnicie”. În editorialul publicat în România literară, nr. 16/2011, dl Manolescu – repetând, conform spuselor lui Liviu Ioan Stoiciu, ceea ce afirmase în cadrul consiliului USR ţinut în Săptămâna Patimilor – susţine că „deşi [s.n.; straniu cuvânt în acest context: obligaţia CNSAS era să supună atenţiei decizia sa, dosarul de urmărire, în primul rând, celui vizat, apoi unei instanţe judiciare, şi, abia pe urmă, să facă publică decizia definitivă a instanţei de judecată, greşesc?] CNSAS a crezut de cuviinţă să supună justiţiei dosarele de colaborare cu Securitatea ale lui N. Breban, în ce mă priveşte, aş vrea să-mi mărturisesc nedumerirea. Nu rezultă că N. Breban ar fi semnat un angajament şi nici a fi avut un nume de cod, în afara aceluia – Baltag – din primul dosar de urmărire din 1972. Un dosar de reţea nu există. Se face la un moment dat referire la «angajamentul scris» din «august 1974», fără alte precizări. Concluzia CNSAS de colaborare se sprijină pe convorbiri repetate ale lui N. Breban cu ofiţeri de Securitate şi, nu în ultimul rând, cu generalul Pleşiţă, ca şi pe două declaraţii olografe din 1974 şi respectiv din 1975 (s.n.), semnate cu numele real, în care N. Breban face precizări privitoare la încercarea de a expedia în Suedia manuscrisul romanului Bunavestire” – la mijloc este de fapt o singură declaraţie olografă în legătură cu confiscarea manuscrisului Buneivestiri din maşina editorului suedez René Coeckelberghs, prilej cu care N. Breban este anchetat de două ori de reprezentanţii organelor represive, detaliu menţionat nu o dată, de altfel, în seria de cărţi de memorii brebaniene, intitulate Sensul vieţii (vol. I – IV). Liviu Ioan Stoiciu notează faptul că atunci, la invocata şedinţă de Consiliu, „doar poetul şi traducătorul Peter Sragher a cerut să fie suspendat N. Breban din Consiliul USR, pentru a nu afecta imaginea USR. [!!!] Cum era de aşteptat, Peter Sragher a fost ignorat”, adăugând, hélas, de îndată: „Totuşi, drept mulţumire că e atât de vigilent cu imaginea USR, a fost votat [nota redacţiei – de membrii consiliului, nu-i aşa?; atunci de ce să vă mire că acad. Breban s-a retras din Consiliul USR, făcându-şi public gestul în textul d-sale Ruşine, dle N. Manolescu?!!] să facă parte din Comisia de Monitorizare şi Suspendări a USR!”
Forurile politice şi poliţieneşti nu făceau
nici o distincţie între Goma şi Breban
„Apărarea” dlui Manolescu devine – şi la Consiliul invocat al USR, şi în editorialul citat! – tot mai ferventă, aprinsă şi, de ce n-am recunoaşte?, din ce în ce mai „convingătoare” în sensul „înfundării” autorului tetralogiei Ziua şi noaptea. Masca manolesciană de apărător devine din ce în ce mai anemică, apărând – după cum se susţine – faţa-i de calomniator abject, denigrator de duzină, insidios, nelipsit de un fel de viclenie joasă? Delaţiunea calomnioasă, făcută public de dl N. Manolescu în editorialul din nr. 16 al României literare (22 aprilie 2011), Cum ne asumăm trecutul, intră, se pare, sub incidenţa Codului Penal. Iată şi citatele: „N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost (sic!) folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. Mai ales în legătură cu Paul Goma, în anul de graţie 1977” (s.n.); „Partea proastă este că nici astăzi N. Breban nu acceptă că a fost folosit fără scrupule şi că i s-au smuls declaraţii compromiţătoare moral pentru el şi primejdioase profesional pentru noi” (s.n.) – nu există nici o dovadă că N. Breban, în cursul discuţiei sale cu gen. Pleşiţă, ar fi dat vreo informaţie periculoasă despre dl P. Goma sau despre lumea literară.
De altfel, în atacul brutal contra lui N. Breban şi a cărţii sale Bunavestire, în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac reprodus de toată presa comunistă, persoana lui N. Breban era pusă pe acelaşi lan cu P. Goma şi era înfierată, ca şi persoana lui P. Goma. Ceea ce înseamnă că forurile centrale, politice şi poliţieneşti, nu făceau nici o distincţie între cei doi: Goma şi Breban – dovadă, încă o dată, că nu poate fi, în nici un caz, vorba de informaţii, declaraţii „primejdioase profesional”, date de N. Breban, şi nici de un aşa-zis rol de „agent de influenţă”. Şi încă un citat, spicuit din editorialul manolescian, în fapt, o culme a abjecţiei: „Breban s-a dat de trei ori peste cap, ca personajul din basmul lui Perrault, şi s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist dintr-un amărât de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea generalului Pleşiţă”. „Problema” dacă a colaborat sau nu Breban cu securitatea e dată rapid la o parte, e ca şi rezolvată sau, cum se spune în limbajul de lemn al funcţionarilor, este deja un „caz clasat”. În „arenă” se aruncă alte petarde; se recurge, ca pe vremurile odiosului, ca după 1989, la diversiune ca mijloc de a abate atenţia de la „fondul” unui subiect aşezat în centrul disputelor. Astfel, nu se pune în discuţie nici modul abuziv în care a fost făcută publică o ştire neverificată, calomnioasă etc., o ştire în care e vizat nu Calistrat Popândău, nici Pompiliu Părăginitu.Conducerea USR…
n-a mişcat – ce ruşine!
Unul dintre cei mai importanţi romancieri români a fost pus la stâlpul infamiei, pe întinderea câtorva zile, de întreaga, aproape întreaga presă românească, mai exact, falanga acesteia ahtiată de scandal! Iar conducerea USR… n-a mişcat – ce ruşine! Nu s-a văzut în presă, în primele zile ale declanşării scandalului mediatic, să mişte conducerea USR, pardon, cu două excepţii: 1. N. Manolescu: „Nu pot să am nici o reacţie, pentru că nu am văzut dosarul. Dosarul i se comunică autorului şi apoi celui care a cerut, respectiv conducerii Uniunii Scriitorilor. Eu trag nădejde în continuare – sunt optimist şi credul de felul meu – că nu este ceva foarte grav. Eu aş vrea să fie o prostie, un fleac. (…) Nu am observat până acum să mă fi turnat”; şi 2. „Varujan Vosganian, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR), a declarat pentru Adevărul că săptămâna viitoare va pune în discuţia Consiliului USR situaţia lui Breban, care este membru al acestui consiliu. Regula USR cere ca din funcţiiile de conducere să nu facă parte persoane care au probleme în ce priveşte colaborarea cu fosta Securitate”. (Adevărul, 7 aprilie 2011) Atât. Greşesc?Nu se pune în discuţie nimic din războiul mediatic declanşat în baza „surselor din CNSAS”, prin intermediul unei părţi a presei româneşti, a unor haite de ziarişti ahtiaţi de scandal. Un război mediatic dus împotriva unui important romancier român, de un prestigiu unanim recunoscut, autor a peste 30 de cărţi, publicate în ţară şi în străinătate. Un bine organizat „linşaj mediatic”, se pare, beneficiind – în comparaţie cu „linşajul mediatic” al Buneivestiri de sub dictatură – de un instrument în plus: internetul, care, evident, accelerează circulaţia informaţiei? Nu se discută, aşadar, aceste incomode aspecte. La ce bun? Se trece direct… în albia calomniei insidioase, a zvonisticii lansate de nişte dame pariziene sub Ceauşescu tocmai pentru a-l discredita pe N. Breban în plină dictatură: „Mult-puţina experienţă în materie pe care o am – susţine doct, categoric, dl profesor Manolescu de la „catedra” Consiliului USR – mă obligă să spun că singurul lucru de care N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. Mai ales în legătură cu Paul Goma, în anul de graţie 1977. Nu ştiu dacă scriitorul era conştient de manipulare”. Aha. După cum se ştie, rareori se spune însă, în 1971, N. Breban – membru supleant în CC al PCR – aflându-se la Paris, şi-a dat demisia în prestigiosul Le monde. Iată ce scrie, de pildă, în această ordine de idei, Liviu Ioan Stoiciu, care îi reproşează dlui Manolescu, hélas, că nu scrie nici o câtime de frază, inclusiv în invocatul editorial, despre acest capitol din biografia brebaniană: „N. Breban a avut dosar de urmărire la Securitate după ce a contestat ideologia ceauşistă (anume Tezele maoiste din iulie 1971) şi a intrat într-o disidenţă ce-i e specifică, întors din străinătate (unde a vorbit de rău regimul comunist). Pentru mine e un exemplu unic şi chiar susţin în particular că numai un Vărsător (născut pe 1 februarie) putea să-şi submineze singur gloria aşa cum a făcut-o el – în 1972 N. Breban avea 37 de ani, era considerat un mare romancier (cu o critică pe măsură, numai statuie nu i se ridicase), era membru al CC al PCR şi redactor-şef la România literară, trebuia să ai nebunia destinului lui să dai cu piciorul unei asemenea glorii şi să te expui, să devii oaia neagră a regimului comunist, nu înţeleg de ce azi nu i se recunoaşte acest merit anticeauşist (cu atât mai mult cu cât pe atunci, întors în ţară din Franţa în 1972, după ce a spurcat dictatura ceauşistă, USR i-a întors spatele şi n-a mai avut loc de muncă)…” Conform unor simple calcule, accesibile unui elev de clasă primară, „în anul de graţie 1977” (vorba dlui prof. Manolescu), N. Breban se afla în plină disidenţă, într-o marginalitate formidabilă, o sărăcie lucie, asumată cu demnitate, nu avea nici un venit, îşi fracturase deliberat destinul, pentru a putea în continuare să se dedice iubirii sale absolute: Romanul. Breban s-a refugiat, aşadar, în meserie, acesta era – după spusele autorului Îngerului de gips – „singurul meu răspuns posibil, firesc, deși paradoxal pentru unii”. Să înţelegem că în acest context… cum să spun?, gafa de neiertat a lui Breban constă – în opinia marelui „apărător” N. Manolescu, ţineţi-vă bine!, citiţi cu atenţie? – în faptul că „N. Breban se face vinovat cu adevărat este de a fi fost folosit de Pleşiţă et comp. ca agent de influenţă. (s.n.) Mai ales în legătură cu Paul Goma”? Brrr. Nu credeţi că ceva nu se leagă? Cum să-l foloseşti ca agent de influenţă pe un disident – incomod prin definiţie, scorţos, arogant, incontrolabil, indomptabil – ca Breban, care taman în acea perioadă, invocată de dl Manolescu, ducea lupte disperate să-i apară una dintre capodoperele sale, Bunavestire – singura carte atacată, da, în acelaşi „an de graţie”, 1977 – după cum prea bine ştiţi, dle Manolescu, dar nu scrieţi, nici nu spuneţi asta, fiindcă nu vă convine! – roman atacat, aşadar, brutal într-o Plenară CC al PCR, în presa de partid şi în cea literară, roman desfiinţat, totodată, şi la Europa Liberă într-un text scris la comanda dnei M. Lovinescu (da, una dintre damele care lansaseră zvonul „Breban – agent de influenţă”!) de către un individ… care s-a dovedit, ce farsă!, ulterior a fi colaborator al securităţii – despre Marin Tarangul e vorba!
Un raport al unei slugi ignobile
a aparatului de represiune este mai credibil
decât mărturia unui con-frate?!
Ce straniu, dl Manolescu a apărat, sub dictatură, de bestiile regimului roşu, blasfemiata de „organe” carte, a apărat-o cu unghiile şi cu dinţii de cerberii regimului ceauşist. Acelaşi N. Manolescu vine la romancier acasă şi-i citeşte, gâfâind de emoţie, cronica elogioasă la Bunavestire, pentru ca, apoi, tot dl Manolescu, alături de alţi colegi din juriul USR să lupte pentru premierea Buneivestiri, publicată în 1977 la Editura Junimea la Iaşi. Dlui Manolescu i se ridică dreptul de semnătură pentru că a scris elogios despre o carte anatemizată de regim, atunci, în plină dictatură, capodoperă, hm,scrisă… de – aflăm tot de la dl Manolescu, în „anul de graţie 2011” – un „agent de influenţă”?!! Brrr. Iarăşi ceva nu se leagă. Graţie dlui Manolescu, uite, poţi face diverse descoperiri şi anume că, uneori, în cazuri extreme – ca cel de faţă – calomnia perfidă, ignobilă, poate „înghiţi”, într-un chip de neexplicat aproape, şi ridicolul, şi absurdul, nu-i aşa?!…Să urmărim însă încă puţin modul „splendid”, „imbatabil” de a-l „apăra” pe Breban. Aşadar, continuă „apărarea” lui Manolescu: „Nu ştiu dacă scriitorul era conştient de manipulare. Înclin să cred, bazat pe ce-mi spunea în acei ani, că era irevocabil convins că manipulatorul era el, marele Breban, şi nu securiştii, bieţii de ei!” (s.n.) Mai e foarte puţin şi dl Manolescu va începe să le plângă de milă, ha, ha, securiştilor! „Din păcate, lucrurile stăteau exact pe dos. Rapoartele securiştilor arată că-l cunoşteau mult mai bine decât îi cunoştea el pe ei. Ştiau pe ce butoane să apese ca să-i trezească orgoliul şi să-l determine să colaboreze”, continuă „apărarea” – fără să clipească! – dl N. Manolescu, care are o foarte bună părere, ha, ha, despre securiştii autohtoni, de vreme ce armata de securişti se afla în posesia artei de a trezi nimic altceva decât, ţineţi-vă bine!, orgoliul autorului Buneivestiri! Te pomeneşti că unii dintre generalii, locotenenţii de securitate îi citeau în original lui N. Breban din Goethe sau din Homer sau îi ţineau cursuri aplicate, docte, pe marginea operei nietzscheene, şi astfel, vă asigur, dle profesor Manolescu, că îi „trezeau” de îndată orgoliul; şi acest lucru îl făceau în timpul celor două anchete, după ce-l ameninţau cu bătaia sau cu puşcăria – momente în care, ce să mai vorbim?!, orgoliul brebanian se sensibiliza in extremis şi era pregătit! Hm, ce psihologie întortocheată găseşti în judecăţile manolesciene!; te pomeneşti că ex-criticul nr. 1 de la România literară a atins un fund neexplorat până la ora actuală, un fund de Groapă a Marianelor din abisalitatea umană, zău! Câţiva dintre admiratorii de decenii, care cunosc în profunzime opera brebaniană, îl cunosc pe Breban, citesc şi Goethe şi Proust şi Dostoievski în orginal, ca să vezi, n-au învăţat – nici nu era nevoie!, la ce bun să te consumi propunându-ţi să rezolvi probleme-fantomă, când există câteva, reale, de o gravitate extremă?! – n-au învăţat, aşadar, cum să trezească orgoliul autorului trilogiei Amfitrion, orgoliu mereu viu, în alertă!
Urmează nişte paranteze, în care, probabil, dl Manolescu citează dintr-un raport de securitate; un element, apropos, cel puţin ciudat: atât dl Manolescu, cât şi dl Tudoran – care, mai nou, se adresează public „în atenţia” aurei unei excelente autoare de romane poliţiste, Agatha Christi!; să citeşti şi să nu crezi ce cazuri de un vădit interes „cvasipatologic” probabil, uneori, găseşti în trist-vesel-degradata noastră lume literară, nu-i aşa? – folosesc citate din rapoartele de urmărire întocmite de agenţi ai securităţii împotriva unora dintre colegii de breaslă. Brrrr. Mărturisesc că nu înţeleg: de când un raport al unei slugi ignobile a aparatului de represiune ceauşist este mai credibil decât mărturia unui coleg de breaslă, a unui con-frate?! Iată citatul dlui N. Manolescu: „Fiind o persoană extrem de volubilă, poate fi uşor de exploatat informativ, dar totodată este incapabil de a păstra un secret…” Aţi citit cu atenţie fraza? Noi am râs în hohote, pur şi simplu, ne-am tăvălit de râs, citind-o şi tot recitind-o şi, iar şi iar, re-recitind-o! Păi, „o persoană” „incapabilă de a păstra un secret” este cea mai nimerită, fără îndoială, să fie aleasă drept colaborator al securităţii de stat (!) şi, totodată, drept agent de influenţă! Cu această convingere citată cu aplomb, ce să ne mai ascundem după deget?!, vă asigur că dl profesor N. Manolescu a revoluţionat toată arta apărării, copyrightul îi aparţine, de bună seamă. Ba mai mult decât atât: dl profesor N. Manolescu a revoluţionat istoria psihologiei de la Freud, cu teoria sa circumscrisă „subconştientului individual”, la C.G. Jung, cu al său incendiar „inconştient colectiv”, de o sfidătoare originalitate. Dacă iubitul de noi sihastru de la Torino, Nietzsche, susţinea că Dostoievski, Fiodor Mihailovici, este singurul scriitor, de la care autorul Genealogiei moralei are de învăţat ceva în materie de psihologie, subsemnata, Aura Christi, scriitor roman – toutes proportios gardées – mărturisesc cu toată gravitatea nelipsită de un sugestiv surâs: „Jos pălăria, Excelenţă!” Sunteţi singurul din lume de la care subsemnata probabil că are de învăţat ceva în materie de psihologie. Dacă veţi ţine un curs de psihologie, neapărat să mă treceţi pe listă! Prima.
…Feriţi-vă, dle Manolescu, să îmbătrâniţi dizgraţios, urât, hulit inclusiv de vechii prieteni de altădată, care v-au fost în preajmă, în vremuri de restrişte! Acest lucru vi-l sugerează un scriitor care, ajuns la 45 de ani, aproape, nu mai este, de bună seamă, tânăr; un scriitor retras din Cetate, din păcate nu din vina sa. Da, un poet care se încăpăţânează să creadă că Dumnezeu l-a creat ca să scrie şi să publice cărţi. Un poet care v-a iubit şi v-a respectat pe vremuri. Ce vremuri, Doamne! Sub ameninţarea bardei dictaturii, aţi apărat în plină dictatură sălbatică – cu unghiile, cu dinţii, unii dintre voi, riscându-şi, câteodată, libertatea, alte dăţi, viaţa – strânşi fiind unii în alţii, ca preoţii medievali, ca devoţii, ca nişte templieri de litere, care şi-au depus jurământul de sărăcie, castitate şi supunere: creatori, romancieri, poeţi, şi comentatori de vârf, voi, unii dintre voi aţi apărat, susţinut, lansat, sprijinit Măria-Sa, Valoarea – ceea ce nu se mai întâmplă, din nefericire pentru biata literatură română, cu modernitatea amputată, în ultimii douăzeci de ani, în plină libertate, când, vorba marelui romancier Augustin Buzura, „o haită de stalinişti” sunt „decişi să distrugă tot ce a mai rămas din cultura română contemporană”. De vreo douăzeci de ani, volens nolens, vă compar, dle Manolescu, cu cei câţiva „tineri bătrâni” prieteni din preajmă. Le urmăresc frumuseţea, tinereţea, împlinirea, deschiderea, umanitatea ajunsă într-un vârf existenţial, umanitatea dată în pârg… şi nu încetez să mă uimesc ca la carte: cât de frumoşi pot fi unii Domni ajunşi în cea de-a treia tinereţe „fără bătrâneţe” – Breban, Ianoşi, Balotă – cât de frumoşi, tineri, avizi să ofere în continuare după ce „au aruncat”, în pur stil mitteleuropean, răstimp de o viaţă, cu daruri: cărţi de prim nivel, biblioteci, mărturii, vieţi înjugate unui singur ideal: Cartea. Opera tratată ca un templu. Viaţa percepută, goethean, ca o Operă. Da, ei vor rămâne mereu înşurubaţi într-un soi de veşnică tinereţe, fiind, în esenţă, „contimporani cu fluturii, cu Dumnezeu”!
Nu încetez să mă mir, totodată, cât de urât, ingrat îmbătrânesc alţii, ca şi când Bunul Dumnezeu s-a supărat foarte tare pe ei, fiindcă n-au ştiut să aprecieze cum se cuvine darurile făcute lor în prima tinereţe; şi, ca într-un joc misterios, pe care nu vom reuşi să-l dezlegăm vreodată, urmărim cum se acresc, se împuţinează, devin răi oarecum, răi şi mărunţi – mărunţi până la greaţă, până la… un rău straniu, simţit fizic aproape – văduviţi de umanitatea înaltă de altădată, lipsiţi de geniul de odinioară, ca şi când un uriaş şarpe mitic i-a confundat cu un tentant ou strălucitor, pe care reptila, bestia, îl goleşte de conţinut cu tandreţe aproape, nelăsând la vedere decât o carcasă subţire, gata oricând, la o atingere insignifiantă, la o mângâiere a vântului uşor, periculos, de primăvară capricioasă, luminată, să se spargă, trădându-şi… golul.
În rest… Ultima veste scandaloasă? A venit primăvara, aşteptată aşa cum aştepţi să ţi se redăruiască – cu vorbele marelui Psalmist, David – Viaţa. Au înflorit eruptiv, neruşinat, magnoliile. Am plantat, cu o plăcere sălbatică, trei mesteceni, înmuguriţi intempestiv peste câteva zile. Fără să vreau, mă trezesc, uneori-adeseori, repetând în gând, o afirmaţie gnomică a Domnului Profesor Eugen Negrici, găsită în una dintre cărţile d-sale: „Viaţa este un neostenit miracol, şi nu ceea ce vreţi voi să fie”. Mă trezesc repetând-o ca pe o litanie, ca pe o rugăciune. Nu rareori, o silabisesc cu smerenie, cu seninătate, cu recunoştinţă pentru darul de a întârzia aici, darul de a fi aici, în marea trecere, umăr lângă umăr cu cei câţiva, tot mai puţini, prieteni.
Mai 2011,Mogoşoaia,cartierul Nichita Stănescu© Aura Christi & trustul ContemporanulTextul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu sursa:http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=412 http://www.ideeaeuropeana.ro/ 
Carti de Nicolae Breban
Revista Contemporanul. Ideea EuropeanaAsociatia Contemporanul Adresa de corespondenta:OP 22, CP 113, Sector 1, BucurestiCod 014780, RomaniaTel./fax: 4021-212.56.92, 310.66.18office@contemporanul.rocontemporanul@yahoo.com
luni, 2 mai 2011
Nicolae Breban: Rusine, dle N. Manolescu!
Nicolae Breban: Rusine, dle N. Manolescu!
Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroi de la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum căte înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!Am fost tentat, recunosc, să pun un alt titlu acestui text, cel folosit de un invitat al dtale la cenaclurile literare pe care le conduceai, un jurnalist cunoscut care semna într-un ziar de mare tiraj un text cu un titlu care suna cam aşa: „Mârşăvia lui Nicolae Manolescu”. Mi s-a părut atunci şi îmi pare şi azi prea drastică şi neadevărată titulatura ziaristului; m-am înşelat?, mă înşel?
Da, „amice”, e cam jenant cu ce te ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de vreme; ba, folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la GDS şi de la CNSAS, ataci memoria, numele şi opera unor scriitori de vârf, condamnaţi de comuniştii stalinişti la ani grei de temniţă, terfeliţi după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut şi elogiat pe două continente, Adrian Marino. (Ca şi alţii, scriitori adevăraţi pe care nu-i mai înşir aici, unul dintre ei a murit de inimă rea, de curând, după ce a vrut, bietul, să se lege cu lanţuri de clădirea unei Uniuni care-l privea cu indiferenţă!) Ba te ascunzi la Paris într-o funcţie vag-pompoasă, din care, de aproape un deceniu, nu a răzbătut cel mai mic ecou al vreunui sprijin sau ajutor dat literaturii, culturii care te-au trimis acolo. (Mă rog, prin persoana actualului preşedinte, de care nu vă jenaţi să staţi aproape, nici dta şi nici prietenul dumitale apropiat, fosta marea speranţă a filosofiei româneşti, G.L., dar mie nu conteniţi să-mi reproşaţi că am stat lângă un alt preşedinte, N.C., căruia, voi uitaţi să amintiţi cu îndârjire, eu i-am dat cea mai usturătoare palmă în coloanele celui mai mare ziar francez, Le Monde!)
Mai nou, dintr-un critic sever şi inteligent, fidel literaturii române şi valorilor ei, ai devenit un fel de măscărici care se preface că îi apără pe scriitori şi biata lor Uniune, înfundându-i şi pe unii şi pe alţii tot mai adânc în mâlul unei indiferenţe generale şi în valurile unor calomnii „isteţe”, nu rareori insolente, rezultatul fiind acela că niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească. Nici măcar sub comunişti! Poate altădată, voi scrie şi despre aceasta, când voi avea timp şi voi considera necesar – deoarece, dvs., criticii literari, comentatorii, aplicaţi sau nu ai acelor texte semnate de adevăraţii creatori, imitându-i pe unii confraţi francezi, la fel de limbuţi şi de înfumuraţi, aţi uitat raporturile reale între creaţie şi receptare! – de data aceasta, mă voi ocupa doar de editorialul dtale din nr. 16 al R.L. şi de ecourile ultimei şedinţe de consiliu al USR care mi-au parvenit, aici, unde mă aflu, încă departe de capitală.
Printr-un joc nici măcar prea subtil de amestec de adevăr şi de insinuări calomnioase, afirmi cu mină gravă tot felul de prăpăstii, ca să nu le spunem minciuni grosolane. Uneori, e drept, nici nu sunt aşa ceva, ci cu mult mai grav: calomnii, jumătăţi de adevăruri combinate cu insinuări, cu zvonuri şi cu falsuri la prima sau la a doua mînă. Iată un exemplu de minciună grobiană, de data aceasta, informaţia, o deţii, culmea, dintr-un text al meu, deoarece nu se afla nimeni altul în preajmă care să poată fi martor: ai declarat în şedinţa de consiliu, dle N.M., că eu am venit „împreună” cu generalul de securitate Pleşiţă în curtea Uniunii, în primăvara anului ’77, producând „rumoare” în jur. Cui? Pavajului, pomilor, furmoaselor statui italiene? Nu, „amice”, nu am venit „împreună” cu generalul amintit, eu mă găseam deja în curte când a intrat pe poartă Dacia neagră a sus-numitului. Tocmai coboram din biroul preşedintelui de atunci, Virgil Teodorescu, unde, în prezenţa altor scriitori, tovarăşul D. Ghişe, important acivist C.C., a anunţat că în urma intervenţiei mele şi a lui Nichita Stănescu la secretarul C.C. Burtică, criticul I. Negoţescu, arestat de vreo două-trei zile, va fi eliberat. Acelaşi lucru l-am rugat eu pe generalul amintit mai sus, care s-a întreţinut cu mine vreun sfert de ceas în curtea absolut goală a USR, rugându-l să-i acorde paşaport de plecare din ţară marelui critic. Căruia, furibund – sau prefăcându-se astfel! – Pleşiţă îi aducea grave învinuiri, dintre care una, cel puţin, apoi, s-a dovedit reală. Apoi, într-adevăr, Negoiţescu a fost eliberat şi a putut părăsi ţara.
În editorialul amintit termini, afirmând cu nonşalant dispreţ, că m-aş fi „transformat într-un amărât de şoricel ce-şi ronţăia laşitatea în urechea generalului Pleşiţă”. Din îndepărtata şi însorita, calma Spania unde-mi întovărăşesc soţia mea, grav atinsă de o boală auto-imună, am primit zeci de telefoane de la ziariştii zeloşi de a-şi umple paginile cu numele şi „isprăvile” mele – reale sau inventate nu contează prea mult – ziarişti de la care am aflat că singura „dovadă” a „colaborării” mele cu securitatea lui Ceauşescu ar fi o teribil de „infamantă” discuţie la telefon cu acelaşi general pomenit mai sus. Negăsind nici un fel de angajament semnat de mine şi absolut nici o hârtie semnată de mine care să conţină „informaţii” date de mine oamenilor poliţiei secrete, v-aţi apucat, dta, stimabile, ca să zicem aşa, Manolescu, ca şi alţii, sumedenie, săracii de voi, harnici şi lacomi de senzaţii „tari”, lacomi să scormoniţi prin coşurile private de gunoi, să croşetaţi pe o unică sau două, trei, habar n-am!, discuţii telefonice pe care, probabil, le-aş fi avut eu cu acest general. Ba e târâtă şi biata şi sfânta mea Mamă în noroiul dvs., şi câte vreun ipochimen, zis autor literar, se miră că Mama unui romancier se bucură când află că oamenii puterii vor, în sfârşit, să-i publice un volum de circa 700 de pagini, cu vreo două mii de observaţii ale cenzurii, pe care încăpăţânatul, megalomanul ei fiu se obstina să nu le ia în seamă, deşi de ani de zile nu avea nici un fel de venit în ţara sa, era scos din manuale şi din biblioteci, text respins de două edituri „fruntaşe” bucureştene, una pentru care a luptat chiar el să fie înfiinţată şi acordată scriitorilor români, condusă de un prozator cu faimă, în vremea aceea extrem de generos retribuit de aceleaşi „instanţe”, care urmau să umple de noroi şi de sudalme romanul numit Bunavestire, la apariţie, se pare nu cea mai insignifiantă proză a ultimei jumătăţi de secol românesc.
„Şoricel laş” spui, „stimabile”, „ un şoricel” care a reuşit să învingă puterea discreţionară şi grosolană a dictaturii ceauşiste şi să arunce pe piaţă câteva zeci de mii de exemplare ale unui formidabil roman, unic prin originalitatea stilului şi pregnanţa caracterelor, roman în care e satirizat în tonuri vitriolante chiar sistemul şi personajele acestui sistem, socialisto-comunist. Un „şoricel laş”, căruia ai venit – în persoană, tocmai dta, gâfâind de emoţie – să-i citeşti în fapt de seară cronica laudativă a unui roman despre care nimeni nu credea că va mai apărea în limba şi literatura română, şi de a cărui apariţie, în cele din urmă, depindea, autorul care sunt, romancier care se întreba dacă să mai întârzie în miraculoasa şi extrem de contradictoria sa ţară. Atunci, dle Manolescu, ni se părea că e o victorie a noastră şi a literaturii apariţia acestui text, iar peste vreun an – eu mă aflam la Paris – aţi luptat, un grup curajos de scriitori, membri ai juriului USR, să-i daţi premiul Uniunii acestui text. La Bunavestire m-am referit.
Dta ai fost atunci pedepsit şi ţi s-a retras semnătura un timp, pentru că mi-ai lăudat cartea, atacată imund de toată presa de partid şi de presa literară a naţiunii; ai fost mândru de această „interdicţie”, de această suferinţă reală, care, la voi, pe plaiurile „comentării”, se iveşte ceva mai rar. Şi se pare că eşti şi azi mândru de acest moment, ca şi de acel text al „şoricelului laş”, care – ce ciudat – a zidit un munte de proză în literatura naţională. Da, am, până azi, vreo 15.000 de pagini publicate, inclusiv douăzeci de romane, unele dintre ele, vreo şapte, opt sau nouă, declarate capodopere de nu puţini. Nu le mai înşir, sunt ultra cunoscute titlurile şi, da şi prin acestea, noi cei câţiva, poeţi şi prozatori, atunci, în vremuri de mare presiune şi grosolănie a autorităţilor, am învins. Susţinuţi şi de voi, unii critici, printre care te numărai şi mătăluţă: ce flăcău frumos, fin, inteligent şi – uneori chiar curajos – erai!
Dacă eu eram, cum spuneţi voi, excesiv de amabil cu Ceauşescu sau cu generalul său de poliţie, dumneata erai, cum să zic, cel puţin la fel de amabil, de servil… nu cu şefii puterii, ci cu un oarecare politruc-şef, pe nume Ivaşcu, slugă el însuşi a lui Gh. Maurer, complice şi reazăm al şefului statului, Dej, torţionar şi călău al elitei româneşti, culturale, politice şi ţărăneşti. Deoarece acest ticălos şi real criminal, Gh. Dej – cu complicii lui Drăghici, Maurer şi alţii – a torturat, a ucis nu puţini oameni, a organizat cele mai scabroase, cele mai inumane temniţe ale comunismului răsăritean! Dej şi Drăghici sau Nicolski – zis Pantiuşa – de care nu mai vorbeşte nimeni azi, dar toţi au în gură silabele mai noi ale unui dictator şi ale ofiţerilor său care nu se pot compara nici pe departe cu samavolniciile de nedescris, comise de către cei de mai sus faţă de valorile poporului în mijlocul căruia ne-am născut.
Vă uimiţi că eram amabil cu şeful poliţiei şi nu cu securistul din colţ cu care tăifăsuiau şi căruia îi înmânau, bieţii de ei, zeci de autori de toate categoriile, înfricaţi şi zăpăciţi de o molimă care nu se mai termină, aşa-zise „informaţii”? Şi că era şi el, generalul Pleşiţă, „amabil” cu mine şi mă întreba „ce-mi mai face piciorul”? Păi, el se prefăcea amabil deoarece se temea al dracului să nu mă aliez cu Goma! Iar adjuncţii săi, vezi viitorul general Tăbăcaru, mă ameninţau cu bătaia şi cu închisoarea, ca şi pe Goma, dacă „mai continui să mă văd cu reprezentanţi ai presei străine şi să dau relaţii presei străine!”. Vorbind de Pleşiţă, plângându-mă lui, în felul meu, drastic, când o fac, că-mi sunt refuzate textele, el a promis că va pune el însuşi o „vorbă bună” pe lângă Burtică ca să apară în sfârşit Bunavestire. Şi se pare că a făcut-o, romanul a apărut şi Breban nu a mai fost obligat să-şi ia lumea în cap. „M-a cumpărat” cum a zis chiar şi Goma într-unul din jurnalele sale cam pipărate, da, dar „învins-a Gândul!”, cum mi-ai scris matale, Nicolae, vai, prietene, pe una din frumoasele tale cărţi de altă dată! Cum luptam cu „Fiara” şi cu fiarele! Iar azi, iată-ne, bătrâni, unii cu miliarde, zornăindu-ne prin buzunare, încărcaţi de funcţii care nu fac nici bine, nici rău nimănui, alţi „şoricei” sau ditamai „şobolani laşi” pe lângă noile puteri, care de vreo douăzeci de ani umilesc şi-i îndepărtează pe scriitori de propriul lor popor, ştergându-le chipul de pe sticla televizioarelor şi retrăgându-se din ediţiile care altădată, chiar şi sub comunişti, erau dedicate valorilor acestei literaturi. Deoarece, acum valoarea supremă, importată de nu ştiu unde, este „ceea ce se vinde!” Or, se pare, că literatura bună, artele şi filosofia, psihologia, sociologia, ca şi alte arte umaniste „nu se mai vând”!
Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!
Cu acestea te las, vechi şi părăginit prieten, inflamat azi de idealuri mai „substanţiale”, uimit cum se poate nărui, cum se poate detraca o prietenie, amintindu-mi de cei care ne-au fost cu adevărat aproape, un Ivasiuc, Matei (Călinescu) sau Nichita, bucuros oricum că aceste spirite luptătoare şi vii nu vor fi trăit noile vremuri „pragmatice”, în care totul se vinde. Uneori şi fraţii!…
Nicolae BREBAN
P.S. Cu această ocazie îmi anunţ retragerea mea din consiliul USR. Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei noastre şi nici preşedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act. Nu, să nu se creadă că e vorba la urma-urmei de o sfadă, de o „neînţelegere gălăgioasă” între un romancier şi un critic. Nu, lucrurile au luat o turnură prea gravă, nu pentru subsemnatul, ci pentru întreaga noastră suflare literară, şi e de la sine înţeles că eu mă retrag din treburile publice ale unei comunităţi care nu ştie sau nu poate să lupte nu numai pentru drepturile şi nevoile imediate, dar şi pentru păstrarea vie a marii tradiţii a Gândului şi literaturii române, cea care a zidit osatura acestei ţări, cea care a ridicat minţile multora şi a dat speranţă în vremuri de restrişte.
M-am mai „retras” şi altădată din „funcţii”, deşi, atunci, în vara lui ’71, când se pregătea cu urale şi angajări entuziaste o ciudată dictatură personală în sânul unei alte dictaturi, cea comunistă, mulţi, din vârfurile culturii, la întoarcerea mea în ţară, întoarcere plină de riscuri incalculabile, m-au privit zâmbind apropo de „exaltarea” mea pariziană. Deşi le spuneam răspicat că „omul acesta”, se ştia de cine vorbesc, nu, nu va distruge cultura românească, prea tânără şi prea viguroasă pentru a fi sugrumată, ci va distruge naţiunea; în temeliile şi în moralul ei! Ceea ce a şi făcut, s-a văzut aceasta de toată lumea la mai puţin de un deceniu de la acea „vară fierbinte” a lui ’71.
Oare, să fiu din nou profet în vremuri tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest rol, adesea incomod şi extrem de riscant, prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei mele literaturi. Române!
Acelaşi,
N.B.
Cluj, de Sf. Paşti, 2011
Carti de Nicolae Breban
© Ideea Europeană
Textul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu sursa:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/rusine-dle-n-manolescu-367.html
http://www.ideeaeuropeana.ro/
marți, 12 aprilie 2011
Nicolae Breban – trimis în faţa justiţiei.
Nicolae Breban – trimis în faţa justiţiei.
La sfarsitul lunii Iunie l977, peste intreaga Romanie aflata sub dictatura triumfalista a lui Ceausescu s-a abatut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenara a Comitetului Central al Partidului, in care - un caz unic intr-o jumatate de secol de putere comunista - era atacat grosolan un scriitor si un roman: N. Breban si Bunavestire. (Alaturi de Breban era numit ca "dusman" si Paul Goma, si in treacat erau amintiti si I. Negoitescu si N. Manolescu, "complici ideologici"!) Atac imund, proferat cu spume la gura de Titus Popovici, preluat aidoma de intreaga presa de partid si, in buna masura, de cea literara din intreaga tara. Si inca o data Breban si intreaga sa literatura erau tintuiti la stalpul infamiei, autorul era "inca o data", dupa 1972, scos din manualele scolare si bilblioteci, interzis de a fi citat si mentionat in articole critice, pe scurt: aruncat inca o data haitei publice de unde apar aproape totodeauna sacali si coioti murdari, literati sau nu, bucurosi de a se arunca asupra "prazii!"
Dupa treizeci si ceva de ani, in aceeasi tara doritoare de a fi tratata ca o comunitate nationala demna si democratica, mandra de data aceasta de a fi "de cealalta parte", membra NATO si a Uniunii Europene, se intampla aproape acelasi lucru: fara nici o decizie judiciara, fara ca autorul, acelasi N. Breban, sa fie informat si ascultat, el este aruncat "haitei jurnalistice" nationale care titreaza iute, grabita si cam grosolan dupa parerea noastra, ca "Breban a fost colaborator al securitatii". Fara nici o indoiala, fara nici o proba reala, materiala sau de marturie oculara, dupa cateva discutii telefonice cu un general de securitate, in care se aduce vorba despre unii dizidenti, Goma si Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Libera, Monica Lovinescu. Din nou intreaga presa nationala libera se revarsa zgomotos si abundent asupra scriitorului si asupra operei sale, fara sa tina in nici un fel seama ca se pune in discutie mai mult decat persoana unui creator de prima marime si opera sa, voluminoasa, care, orice s-ar spune, a creat o noua viziune a romanului romanesc, dar se incrimineaza insasi capacitatea spritului creator national apt de a se apara si de a crea valoare in momente de mare si teribila criza politica si istorca. Nemaivorbind de faptul ca intregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea si suportul sau psihic sunt terfelite in vazul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzatii si intr-o "noua lume" in care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fara drept de apel si in care valoare a devenit pur si simplu "ceea ce se vinde"!
"A fost colaborator" se titreaza categoric pe paginile multor ziare si in titlurile multor Agentii de "informatii", dupa "surse de la CNSAS", fara sa-i treaca nimanui prin cap ca o stire, de oriunde ar veni, trebuie verificata si ca unele "mari cotidiene", cu pretentii de veracitate si pestigiu ar trebui sa proceada la propriile lor anchete. (E adevarat ca, fiind in Spania, in aceasta iarna, unde o insotesc, ca de fiecare data, pe sotia mea, Cristina, care sufera de o boala grava auto-imuna, sclerodermie, si trebuie sa fuga in fiecare an de frigul din Europa centrala, am primit cateva telefoane de la unele ziare si agentii de informatie care au reprodus cam ce am spus eu, in fuga!)
Nu, stimati domni si "anchetatori" sau jurnalisti, nu am fost in nici un fel "colaborator" si nici macar "victima" a trecutului regim, ci pur si simplu un curajos - si poate "iresponsabil", in ochii multora, atunci - contestatar si, cu adevarat, inamic public si declarat al noii dictaturi personale a lui Ceausescu, instalata in vara lui '72 sub numele de "mica revolutie culturala" in presa occidentala, dovada protestele mele in ziarele franceze si germane si demisia mea categorica din "functiile" mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, functie pur onorifica, fara retributie baneasca si fara nici un fel de putere executiva, eram redactor sef al revistei Romania literara, de unde primeam singurul meu salariu! Dupa demisia si protestul meu politic fata de seful politic al Romaniei, care in acei ani se bucura de relatii internationale extraordinare si de o adevarata, ciudata, e drept, stima politica in lumea libera, la intoarcerea mea curajoasa in tara, in anul '72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit - si nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare in Polonia sau Ungaria s-ar fi intamplat la fel?! - timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cat de cat fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, pana cand, speriati de un interviu radical dat de mine intr-un mare ziar din Suedia, "tovarasii" l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterana, proprietate personala a parintilor mei!)
Cine citeste azi acel, succint si deja "celebru", dialog al meu cu generalul de securitate Pletita, poate ca are impresia ca stateam la taclale relaxati la telefon sau la o cafea, cum s-ar intampla azi, in libertate sociala, un dialog intre un scriitor de varf si un politist. Ei bine, nu era deloc asa: eram, in ce priveste "reatia" mea cu acest general, dupa doua penibile anchete de securitate, care au durat ore intregi, Plesita aflandu-se in fruntea unei comisii de colonei, in cladirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de nelinistea "organelor" in legatura cu soarta mansucrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce continea circa 2000 de observatii ale cenzurii!) si care era, dupa vreo trei ani de asteptare, refuzat de doua edituri bucurestene: Cartea Romaneasca, director Marin Preda, si Eminescu", director V. Rapeanu - despre care "tovarasii" aveau "informatii" ca l-am trimis in Suedia. Manuscris confiscat la granita, pe bancheta masinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; si, a doua oara, o alta ancheta iscata de "informatia" reala, e drept, ca as fi trimis acelasi manucris prin "cineva", tot in Suedia. Dupa prima ancheta, umilitoare si extrem de incisiva a sus-numitilor colonei - era prezent si colonelul, viitorul general, Tabacaru, mai traieste oare? - mi s-a inapoiat, cu scuze, mansucrisul vouminos al romanului, cu rugamintea sa explic pe o singura coala de hartie "motivele" pentru care l-am incredintat unui editor strain. (?!) Si, repet a suta oara: aceasta explicatie sau declaratie, cum vreti s-o numiti - in care declaram ca sunt proprietarul acestui text si l-am dat doar spre consultare unui editor prieten - este singura foaie scrisa de mana mea, "olografa", pe care eu, autorul si omul care sunt, a incredintat-o vreodata securitatii comuniste in lungile si furtunoasele decenii pe care le-am trait, eu, scriitorii si artistii romani, ca si intreaga suflare romaneasca.
A, se spune ca am "turnat", verbal bineinteles, si am dat "informatii" despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu si Monica Lovinescu? Probabil ca am vorbit despre aceste persoane publice cand eram sicanat sau asaltat la telefon de Plesita (pe care l-am intalnit de doua ori in cladirea ministerului unde functiona si o data in curtea Uniunii Scriitorilor, cand l-am rugat sa-l elibereze pe criticul I. Negoitescu, arestat de doua zile!) sau de alti ofiteri de politie, mai ales la unele intoarceri sau plecari in strainatate, cum li se intampla nu putinor colegi de-ai mei. Sicanati si presati, bietii de ei, cu zecile, sa dea declaratii despre ce au vazut acolo si cu "cine s-au intalnit", fapt, pe care, o spun inca o data, eu nu l-am facut niciodata: n-am dat niciodata asemenea declaratii! O spun fara multa mandrie, probabil ca ma apara si firea mea "aroganta, megalomana", ca si statutul meu de scriitor foarte cunoscut si, nu ignor, poate si zelul sau "sarcina" unor ofiteti, in frunte cu acelasi Plesita, care in unele conversatii se arata fals amabil pentru a ma "neutraliza", cat de cat, probabil, sau pentru a ma impiedica sa ma aliez fatis cu Goma - pe care il primeam in casa (eu si Nichita, singurii, se pare, sciitori romani!) si pe care l-am dus in doua randuri la secretarul CC Burtica. Dupa ce acesta, Burtica, mi-a cerut, barbateste, parerea, despre "cazul Goma". Si care, in prezenta mea, i-a propus apoi lui P. Goma, cand am mers impreuna, sa scrie un articol despre drama recenta in acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol ("reportajul" cum apare el in discutia mea telefonica cu Plesita) care a aparut pe prima pagina a revistei Romania literara si care, am aflat ulterior, a facut o "proasta impresie" vechii emigratii culturale de la Paris! Tot tov. Burtica i-a promis lui Goma ca-i publica un roman, dupa ce, in prezenta noastra, a telefonat la o editura unde era oprita o traducere a scriitorului, din Faulkner parca, si care a aparut a doua zi, inlesnindu-i traiul scriitorului care in vremea aceea vietuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! In acelasi moment, de fata cu Goma, mie tov. Burtica mi-a promis ca mi se va publica romanul Bunavestire, anulandu-se sutele de obiectii ale cenzurii, iar lui Goma i-a facut aceeasi promisiune, de a-i publica o carte - Goma, de fapt, s-a si prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman - cu conditia, insa, sa nu-l mai atace direct pe seful statului. Dar Goma, dupa cateva saptamani, a dat din nou interviuri critice unor jurnalisti straini, mentionandu-l pe Ceausescu, iar Burtica si-a retras promisiunea facuta lui. Fata de mine, insa, el s-a tinut de cuvant, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editura din Iasi; si a si platit pentru aceasta - ca si pentru alte insubordonari probabil! - a fost exclus din aparatul CC, curand dupa aceasta!
Iata, cateva din "colaborarile" lui Breban cu… nu stiu cine! Oare jurnalistii nabadaiosi de azi isi dau seama ca prezinta unele dintre aceste nume si fapte unor insi care nu au trait acele vremuri teribile, infricate si umilitoare la extrem, momente si ani in care unii dintre noi incercam nu numai sa supravietuim, dar si sa reinsufletim, sa dam o noua fata, valoare, precum si o minima demnitate literaturii si culturii romane, dupa anii sufocanti si criminali ai stalinismului?! Anii dusmanosi si distrugatori ai traditiei si valorilor comunitatii noastre, ani ai minciunii si ai grosolanei propagande bolsevice, in care au fost calomniate, murdarite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestati sau exclusi din activitatea lor exemplara, insi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga si G. Calinescu?! Nume pe care, impreuna cu scrierile lor, generatia noastra, zisa "saizeci", i-a repus in drepturi, la loc de cinste!!
Iata, domnii mei, pentru ce "fapte" este trimis Nicolae Breban in judecata! Vi se pare ca… s-a schimbat ceva in "noua noastra Romanie"? Coruptia grosolana a unor functionari publici, platiti cu salarii grase, functionari care, dupa ce "voteaza", in "consiliu", se grabesc sa arunce ziarelor si agentiilor de presa un nume, un autor, aflat in totala necunostinta de cauza, fara sa-l invite sau sa-l intrebe, aruncandu-i numele si opera de o viata (circa 15.000 de pagini din care s-au hranit nu putine generatii de lectori si mii si mii de cetateni romani din toate straturile sociale!) in forfota si tumultul nu totdeauna foarte curat al vietii publice si al presei "de informatii". Sau, nu cumva mai degraba, de "scandal"?! Oare, dupa doua decenii de la revolutie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a "informa"? Sa fie oare visata si presupusa democratie si demnitate a persoanei pe solul nostru romanesc inca deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un "blestem" al istoriei si al fiintei noastre, urme ale fanariotilor si ale asa-zisului comunism?
Nu - omul si autorul - cetateanul care sunt nu cred intr-un asemenea "blestem" si, ca si in ultimele mele texte, in nici un fel de fatalitate care ar apasa asupra noastra. Si pentru acest lucru, nu sunt din cale afara de indignat de ce mi se pune, grabit si cam grosolan, fara dovezi, in carca, incercat dupa cum se stie si "alte dati" cu samavolnicii ale puterii. E adevarat ca ma simt ispitit sa-i chem eu in fata instantei judiciare pe acesti "domni necunsocuti" (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a intins si el o mana?) sa explice public ce i-a impins, la sfarsitul carierei mele, sa ma astepte la venirea in tara, inca o data, cu aceste "flori otravite", cu aceste "flori ale raului"! Ce castiga domniile lor, dupa ce i-au murdarit si calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Stefan Augustin Doinas sau pe carturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, inchis si umilit un deceniu si jumatate de romanii stalinisti? Ca si, recent, pe candidul poet si trubadur moldovean Cezar Ivanescu, care a vrut sa se lege "inca o data" cu lanturi in cladirea Uniunii Scriitorilor, dupa ce intreaga lui creatie si poezie fusesera ani lungi legata cu lanturi de o putere politica!
Da, as fi ispitit sa cer sa mi se explice si mie ce castiga acesti domni sau cei care i-au incitat la "aceasta fapta", care, e drept, in primul ceas, m-a facut sa rad! Ce "castiga" ei, dar si noi, atunci cand umilim si terfelim in ochii multimii, numele sacre ale creatorilor de valori, intr-un moment in care aspiram sa iesim inca o data, dupa decenii lungi de suferinta, in lume, recastigandu-ne, cum se spune, dreptul la stima si recunoastere a statelor vecine, europene!
- ••• Nu, stimati domni si "anchetatori" sau jurnalisti, nu am fost in nici un fel "colaborator" si nici macar "victima" a trecutului regim, ci pur si simplu un curajos - si poate "iresponsabil", in ochii multora, atunci - contestatar si, cu adevarat, inamic public declarat al noii dictaturi personale a lui Ceausescu, instalata in vara lui '72 sub numele de "mica revolutie culturala" in presa occidentala, dovada protestele mele in ziarele franceze si germane si demisia mea categorica din "functiile" mele !
- ••• Iata, cateva din "colaborarile" lui Breban cu… nu stiu cine! Oare jurnalistii nabadaiosi de azi isi dau seama ca prezinta unele dintre aceste nume si fapte unor insi care nu au trait acele vremuri teribile, infricate si umilitoare la extrem, momente si ani in care unii dintre noi incercam nu numai sa supravietuim, dar si sa reinsufletim, sa dam o noua fata, valoare, precum si o minima demnitate literaturii si culturii romane, dupa anii sufocanti si criminali ai stalinismului?! Anii dusmanosi si distrugatori ai traditiei si valorilor comunitatii noastre, ani ai minciunii si ai grosolanei propagande bolsevice, in care au fost calomniate, murdarite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestati sau exclusi din activitatea lor exemplara, insi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga si G. Calinescu?! Nume pe care, impreuna cu scrierile lor, generatia noastra, zisa "saizeci", i-a repus in drepturi, la loc de cinste!!
- Iata, domnii mei, pentru ce "fapte" este trimis Nicolae Breban in judecata! Vi se pare ca… s-a schimbat ceva in "noua noastra Romanie"? Coruptia grosolana a unor functionari publici, platiti cu salarii grase, functionari care, dupa ce "voteaza", in "consiliu", se grabesc sa arunce ziarelor si agentiilor de presa un nume, un autor, aflat in totala necunostinta de cauza, fara sa-l invite sau sa-l intrebe, aruncandu-i numele si opera de o viata (circa 15.000 de pagini din care s-au hranit nu putine generatii de lectori si mii si mii de cetateni romani din toate straturile sociale!) in forfota si tumultul nu totdeauna foarte curat al vietii publice si al presei "de informatii". Sau, nu cumva mai degraba, de "scandal"?!
La sfarsitul lunii Iunie l977, peste intreaga Romanie aflata sub dictatura triumfalista a lui Ceausescu s-a abatut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenara a Comitetului Central al Partidului, in care - un caz unic intr-o jumatate de secol de putere comunista - era atacat grosolan un scriitor si un roman: N. Breban si Bunavestire. (Alaturi de Breban era numit ca "dusman" si Paul Goma, si in treacat erau amintiti si I. Negoitescu si N. Manolescu, "complici ideologici"!) Atac imund, proferat cu spume la gura de Titus Popovici, preluat aidoma de intreaga presa de partid si, in buna masura, de cea literara din intreaga tara. Si inca o data Breban si intreaga sa literatura erau tintuiti la stalpul infamiei, autorul era "inca o data", dupa 1972, scos din manualele scolare si bilblioteci, interzis de a fi citat si mentionat in articole critice, pe scurt: aruncat inca o data haitei publice de unde apar aproape totodeauna sacali si coioti murdari, literati sau nu, bucurosi de a se arunca asupra "prazii!"
Dupa treizeci si ceva de ani, in aceeasi tara doritoare de a fi tratata ca o comunitate nationala demna si democratica, mandra de data aceasta de a fi "de cealalta parte", membra NATO si a Uniunii Europene, se intampla aproape acelasi lucru: fara nici o decizie judiciara, fara ca autorul, acelasi N. Breban, sa fie informat si ascultat, el este aruncat "haitei jurnalistice" nationale care titreaza iute, grabita si cam grosolan dupa parerea noastra, ca "Breban a fost colaborator al securitatii". Fara nici o indoiala, fara nici o proba reala, materiala sau de marturie oculara, dupa cateva discutii telefonice cu un general de securitate, in care se aduce vorba despre unii dizidenti, Goma si Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Libera, Monica Lovinescu. Din nou intreaga presa nationala libera se revarsa zgomotos si abundent asupra scriitorului si asupra operei sale, fara sa tina in nici un fel seama ca se pune in discutie mai mult decat persoana unui creator de prima marime si opera sa, voluminoasa, care, orice s-ar spune, a creat o noua viziune a romanului romanesc, dar se incrimineaza insasi capacitatea spritului creator national apt de a se apara si de a crea valoare in momente de mare si teribila criza politica si istorca. Nemaivorbind de faptul ca intregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea si suportul sau psihic sunt terfelite in vazul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzatii si intr-o "noua lume" in care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fara drept de apel si in care valoare a devenit pur si simplu "ceea ce se vinde"!
"A fost colaborator" se titreaza categoric pe paginile multor ziare si in titlurile multor Agentii de "informatii", dupa "surse de la CNSAS", fara sa-i treaca nimanui prin cap ca o stire, de oriunde ar veni, trebuie verificata si ca unele "mari cotidiene", cu pretentii de veracitate si pestigiu ar trebui sa proceada la propriile lor anchete. (E adevarat ca, fiind in Spania, in aceasta iarna, unde o insotesc, ca de fiecare data, pe sotia mea, Cristina, care sufera de o boala grava auto-imuna, sclerodermie, si trebuie sa fuga in fiecare an de frigul din Europa centrala, am primit cateva telefoane de la unele ziare si agentii de informatie care au reprodus cam ce am spus eu, in fuga!)
Nu, stimati domni si "anchetatori" sau jurnalisti, nu am fost in nici un fel "colaborator" si nici macar "victima" a trecutului regim, ci pur si simplu un curajos - si poate "iresponsabil", in ochii multora, atunci - contestatar si, cu adevarat, inamic public si declarat al noii dictaturi personale a lui Ceausescu, instalata in vara lui '72 sub numele de "mica revolutie culturala" in presa occidentala, dovada protestele mele in ziarele franceze si germane si demisia mea categorica din "functiile" mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, functie pur onorifica, fara retributie baneasca si fara nici un fel de putere executiva, eram redactor sef al revistei Romania literara, de unde primeam singurul meu salariu! Dupa demisia si protestul meu politic fata de seful politic al Romaniei, care in acei ani se bucura de relatii internationale extraordinare si de o adevarata, ciudata, e drept, stima politica in lumea libera, la intoarcerea mea curajoasa in tara, in anul '72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit - si nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare in Polonia sau Ungaria s-ar fi intamplat la fel?! - timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cat de cat fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, pana cand, speriati de un interviu radical dat de mine intr-un mare ziar din Suedia, "tovarasii" l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterana, proprietate personala a parintilor mei!)
Cine citeste azi acel, succint si deja "celebru", dialog al meu cu generalul de securitate Pletita, poate ca are impresia ca stateam la taclale relaxati la telefon sau la o cafea, cum s-ar intampla azi, in libertate sociala, un dialog intre un scriitor de varf si un politist. Ei bine, nu era deloc asa: eram, in ce priveste "reatia" mea cu acest general, dupa doua penibile anchete de securitate, care au durat ore intregi, Plesita aflandu-se in fruntea unei comisii de colonei, in cladirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de nelinistea "organelor" in legatura cu soarta mansucrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce continea circa 2000 de observatii ale cenzurii!) si care era, dupa vreo trei ani de asteptare, refuzat de doua edituri bucurestene: Cartea Romaneasca, director Marin Preda, si Eminescu", director V. Rapeanu - despre care "tovarasii" aveau "informatii" ca l-am trimis in Suedia. Manuscris confiscat la granita, pe bancheta masinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; si, a doua oara, o alta ancheta iscata de "informatia" reala, e drept, ca as fi trimis acelasi manucris prin "cineva", tot in Suedia. Dupa prima ancheta, umilitoare si extrem de incisiva a sus-numitilor colonei - era prezent si colonelul, viitorul general, Tabacaru, mai traieste oare? - mi s-a inapoiat, cu scuze, mansucrisul vouminos al romanului, cu rugamintea sa explic pe o singura coala de hartie "motivele" pentru care l-am incredintat unui editor strain. (?!) Si, repet a suta oara: aceasta explicatie sau declaratie, cum vreti s-o numiti - in care declaram ca sunt proprietarul acestui text si l-am dat doar spre consultare unui editor prieten - este singura foaie scrisa de mana mea, "olografa", pe care eu, autorul si omul care sunt, a incredintat-o vreodata securitatii comuniste in lungile si furtunoasele decenii pe care le-am trait, eu, scriitorii si artistii romani, ca si intreaga suflare romaneasca.
A, se spune ca am "turnat", verbal bineinteles, si am dat "informatii" despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu si Monica Lovinescu? Probabil ca am vorbit despre aceste persoane publice cand eram sicanat sau asaltat la telefon de Plesita (pe care l-am intalnit de doua ori in cladirea ministerului unde functiona si o data in curtea Uniunii Scriitorilor, cand l-am rugat sa-l elibereze pe criticul I. Negoitescu, arestat de doua zile!) sau de alti ofiteri de politie, mai ales la unele intoarceri sau plecari in strainatate, cum li se intampla nu putinor colegi de-ai mei. Sicanati si presati, bietii de ei, cu zecile, sa dea declaratii despre ce au vazut acolo si cu "cine s-au intalnit", fapt, pe care, o spun inca o data, eu nu l-am facut niciodata: n-am dat niciodata asemenea declaratii! O spun fara multa mandrie, probabil ca ma apara si firea mea "aroganta, megalomana", ca si statutul meu de scriitor foarte cunoscut si, nu ignor, poate si zelul sau "sarcina" unor ofiteti, in frunte cu acelasi Plesita, care in unele conversatii se arata fals amabil pentru a ma "neutraliza", cat de cat, probabil, sau pentru a ma impiedica sa ma aliez fatis cu Goma - pe care il primeam in casa (eu si Nichita, singurii, se pare, sciitori romani!) si pe care l-am dus in doua randuri la secretarul CC Burtica. Dupa ce acesta, Burtica, mi-a cerut, barbateste, parerea, despre "cazul Goma". Si care, in prezenta mea, i-a propus apoi lui P. Goma, cand am mers impreuna, sa scrie un articol despre drama recenta in acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol ("reportajul" cum apare el in discutia mea telefonica cu Plesita) care a aparut pe prima pagina a revistei Romania literara si care, am aflat ulterior, a facut o "proasta impresie" vechii emigratii culturale de la Paris! Tot tov. Burtica i-a promis lui Goma ca-i publica un roman, dupa ce, in prezenta noastra, a telefonat la o editura unde era oprita o traducere a scriitorului, din Faulkner parca, si care a aparut a doua zi, inlesnindu-i traiul scriitorului care in vremea aceea vietuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! In acelasi moment, de fata cu Goma, mie tov. Burtica mi-a promis ca mi se va publica romanul Bunavestire, anulandu-se sutele de obiectii ale cenzurii, iar lui Goma i-a facut aceeasi promisiune, de a-i publica o carte - Goma, de fapt, s-a si prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman - cu conditia, insa, sa nu-l mai atace direct pe seful statului. Dar Goma, dupa cateva saptamani, a dat din nou interviuri critice unor jurnalisti straini, mentionandu-l pe Ceausescu, iar Burtica si-a retras promisiunea facuta lui. Fata de mine, insa, el s-a tinut de cuvant, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editura din Iasi; si a si platit pentru aceasta - ca si pentru alte insubordonari probabil! - a fost exclus din aparatul CC, curand dupa aceasta!
Iata, cateva din "colaborarile" lui Breban cu… nu stiu cine! Oare jurnalistii nabadaiosi de azi isi dau seama ca prezinta unele dintre aceste nume si fapte unor insi care nu au trait acele vremuri teribile, infricate si umilitoare la extrem, momente si ani in care unii dintre noi incercam nu numai sa supravietuim, dar si sa reinsufletim, sa dam o noua fata, valoare, precum si o minima demnitate literaturii si culturii romane, dupa anii sufocanti si criminali ai stalinismului?! Anii dusmanosi si distrugatori ai traditiei si valorilor comunitatii noastre, ani ai minciunii si ai grosolanei propagande bolsevice, in care au fost calomniate, murdarite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestati sau exclusi din activitatea lor exemplara, insi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga si G. Calinescu?! Nume pe care, impreuna cu scrierile lor, generatia noastra, zisa "saizeci", i-a repus in drepturi, la loc de cinste!!
Iata, domnii mei, pentru ce "fapte" este trimis Nicolae Breban in judecata! Vi se pare ca… s-a schimbat ceva in "noua noastra Romanie"? Coruptia grosolana a unor functionari publici, platiti cu salarii grase, functionari care, dupa ce "voteaza", in "consiliu", se grabesc sa arunce ziarelor si agentiilor de presa un nume, un autor, aflat in totala necunostinta de cauza, fara sa-l invite sau sa-l intrebe, aruncandu-i numele si opera de o viata (circa 15.000 de pagini din care s-au hranit nu putine generatii de lectori si mii si mii de cetateni romani din toate straturile sociale!) in forfota si tumultul nu totdeauna foarte curat al vietii publice si al presei "de informatii". Sau, nu cumva mai degraba, de "scandal"?! Oare, dupa doua decenii de la revolutie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a "informa"? Sa fie oare visata si presupusa democratie si demnitate a persoanei pe solul nostru romanesc inca deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un "blestem" al istoriei si al fiintei noastre, urme ale fanariotilor si ale asa-zisului comunism?
Nu - omul si autorul - cetateanul care sunt nu cred intr-un asemenea "blestem" si, ca si in ultimele mele texte, in nici un fel de fatalitate care ar apasa asupra noastra. Si pentru acest lucru, nu sunt din cale afara de indignat de ce mi se pune, grabit si cam grosolan, fara dovezi, in carca, incercat dupa cum se stie si "alte dati" cu samavolnicii ale puterii. E adevarat ca ma simt ispitit sa-i chem eu in fata instantei judiciare pe acesti "domni necunsocuti" (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a intins si el o mana?) sa explice public ce i-a impins, la sfarsitul carierei mele, sa ma astepte la venirea in tara, inca o data, cu aceste "flori otravite", cu aceste "flori ale raului"! Ce castiga domniile lor, dupa ce i-au murdarit si calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Stefan Augustin Doinas sau pe carturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, inchis si umilit un deceniu si jumatate de romanii stalinisti? Ca si, recent, pe candidul poet si trubadur moldovean Cezar Ivanescu, care a vrut sa se lege "inca o data" cu lanturi in cladirea Uniunii Scriitorilor, dupa ce intreaga lui creatie si poezie fusesera ani lungi legata cu lanturi de o putere politica!
Da, as fi ispitit sa cer sa mi se explice si mie ce castiga acesti domni sau cei care i-au incitat la "aceasta fapta", care, e drept, in primul ceas, m-a facut sa rad! Ce "castiga" ei, dar si noi, atunci cand umilim si terfelim in ochii multimii, numele sacre ale creatorilor de valori, intr-un moment in care aspiram sa iesim inca o data, dupa decenii lungi de suferinta, in lume, recastigandu-ne, cum se spune, dreptul la stima si recunoastere a statelor vecine, europene!
Acelasi, dintotdeauna, senin in spirit,
Nicolae BREBAN
Paris, 9 aprilie 2011
Nicolae BREBAN
Paris, 9 aprilie 2011
Sursa: http://blog.ideeaeuropeana.ro/nicolae-breban-trimis-in-fata-justitiei-comunicat-de-presa-346.html
http://blog.ideeaeuropeana.ro
http://ideeaeuropeana.wordpress.com/
Breban – colaborator al securităţii?
http://blog.ideeaeuropeana.ro/breban-colaborator-al-securitatii-313.htmlhttp://blog.ideeaeuropeana.ro
http://ideeaeuropeana.wordpress.com/
luni, 11 aprilie 2011
Breban – colaborator al securităţii? « Blogul editurii Ideea Europeana
Breban – colaborator al securităţii? « Blogul editurii Ideea Europeana: "Breban – colaborator al securităţii?
- Trimis utilizând Bara de instrumente Google"
- Trimis utilizând Bara de instrumente Google"
duminică, 10 aprilie 2011
Breban – colaborator al securităţii?
Aura Christi
Breban – colaborator al securitatii?
Breban – colaborator al securitatii?
„Alte popoare au sfinti, grecii au intelepti.
S-a spus, pe drept cuvant, ca un popor nu se caracterizeaza
atat prin oamenii mari pe care ii are, ci mai mult prin felul in care ii recunoaste
si ii stimeaza pe acestia.”
Friedrich Nietzsche
Autorul Buneivestiri, Nicolae Breban, nascut la Baia Mare, in data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, inchis sub unguri. Bunicul sau, Nicolae Breban, protopop in comuna Cicarlau, a inaltat o catedrala, gratie eforturilor d-sale luand fiinta, dupa cum se stie, cateva scoli in Ardeal. Breban debuteaza tarziu, purtand mai bine de un deceniu, stigmatul de „dusman al poporului”, purtand „steaua galbena” a individului – in perceptia cerberilor regimului comunist – cu o provenienta „suspecta”. Aceeasi problema, legata de „originile nesanatoase”, o au, de altfel, si alti colegi de generatie ai d-sale – generatie numita de criticii literari, saizecista, una dintre cele mai stralucite, date culturii romane in perioada postbelica – Nichita Stanescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Calinescu, fiu de burghezi si intelectuali din perioada interbelica, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean. Breban debuteaza tarziu, la 31 de ani, stralucit, in 1965, cu romanul Francisca, prezentat de Matei Calinescu. Publica, apoi, imediat, In absenta stapanilor (1966), avand o incredibila ascensiune, un urcus destinal fulminant, dupa ce dictatorul se opune fatis invadarii Cehoslovaciei lui Alexander Dubček – Uniunea Sovietica si aliatii din Pactul de la Varsovia, cu exceptia Romaniei, dupa cum se stie, invadeaza Cehoslovacia – moment istoric crucial care da fiinta fenomenului de eliberare politica numit „Primavara de la Praga”. Anul 1968, de buna seama, a schimbat, apropo, lumea, „chiar daca va convine sau nu”, sustine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat in esente inclusiv Romania, dupa marasmul proletcultist iscandu-se o boare de liberalizare, care a starnit simpatia, ba chiar admiratia a nu putini intelectuali romani fata de Ceausescu. In acel context, Breban cunoaste – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, dupa primele doua romane, in 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului Animale bolnave. In acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tanarul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. In 1971, are loc premiera filmului artistic Printre colinele verzi (scenariul si regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului Animale bolnave.
„Filmul nu este agreat de catre oficialitatile comuniste – noteaza Laura Pavel in nota biobliografica inserata la inceputul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeana, 2004) – fiind inclus insa in selectia oficiala a Festivalului International de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este socat de Tezele din Iulie, prin care Ceausescu va declansa, dupa model maoist, revolutia culturala. Dezavuand public politica regimului din Romania, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul isi anunta, in semn de protest, demisia din functia de redactor-sef al Romaniei literare”. In jurnalul sau, intitulat Un roman la Paris, Dumitru Tepeneag – singurul cetatean roman (dupa Regele Mihai I), caruia i s-a retras cetatenia prin decret prezidential – nota, referitor la acea radicala ruptura brebaniana cu sistemul ceausist, urmatoarele:
„22 septembrie 1971. In sfarsit, Le Monde a publicat si articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Stirea despre demisia lui Breban a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mandru”.
In data de 16 februarie 1971, in Romania, „are loc sedinta comuna a comitetului organizatiei de partid si a biroului Uniunii Scriitorilor, in care este incriminat faptul ca” Breban „si-a prelungit sederea in strainatate, fara sa aiba dezlegare la plecarea din tara decat pentru o perioada limitata” si, cititi cu atentie?,
„se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum si excluderea sa din randurile membrilor supleanti ai CC al PCR si din randurile membrilor PCR. In aceeasi zi, in sedinta de lucru a CC al PCR, propunerile confratilor sunt insusite si supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. (s.n.) Intors in tara in luna aprilie, dupa o calatorie prelungita in Franta si R.F. Germania, refuzand insa sa se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritatile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat si impiedicat sa mai calatoreasca in strainatate pana in 1975, desi obtinuse deja si cetatenia germana. Infruntand aceste conditii potrivnice, el se consacra, in exclusivitate, scrisului, fiind, dupa marturisirea sa, «singurul meu raspuns posibil, firesc, desi paradoxal pentru unii»”.
Breban intra, asadar, in marginalitate sociala. Publica o data la cativa ani cate un roman, luptand cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, Bunavestire, refuzate de Editurile Cartea Romanesca si Eminescu. Este anchetat de securitate. In acel context, al anchetelor la securitate, il cunoaste si pe generalul de securitate Nicolae Plesita. Romanul Bunavestire vede, totusi, lumina tiparului in 1977 la Editura Junimea din Iasi si este atacat virulent in plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fara cracnire de intreaga presa de partid si cea literara din tara.
Avand cetatenie germana si, respectiv, pasaport german – Mama romancierului, Olga Constanta Esthera Böhmler-Breban vine dintr-o familie de nemti emigrati din Alsacia – Breban calatoreste in strainatate, stabilindu-se, intr-un tarziu, la Paris, si continuand, maniacal, sa scrie si sa publice in tara, la prestigioase Case de Edituri din strainatate, inclusiv trei romane la prestigioasa editura pariziana Flammarion. Revolutia din 1989 il readuce din exil acasa, in Romania, unde domnul Andrei Plesu, in primavara anului 1990, il invita sa preia revista Contemporanul, infiintata la 1881 si editata, la ora actuala, de trustul Contemporanul. Da. Autorul Buneivestiri se intoarce definitiv in Romania, tara in care Nicolae Breban s-a nascut si a creat o opera romanesca de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori romani. Unul dintre cei mai atacati scriitori romani. Unul dintre cei mai izolati scriitori romani. Unul dintre cei mai calomniati scriitori romani.
Breban scrie si publica ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit si denigrat in egala masura. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat si adulat in egala masura pentru uriasa-i forta creatoare de nestavilit, pentru forta de a fi el insusi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covarsitor de viu, pentru forta-i de a fi un soi de pegas nabadaios si genial, un cal de cursa lunga, imposibil de imblanzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembrista, „de catifea”, dupa cum i s-a spus nu o data. Vocatia lui nu este, n-a fost niciodata, vorbind in limbajul lui Napoleon, politica; Vocatia d-sale este, previzibil pana la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o constructie enorma, asa cum l-au vazut, l-au visat uriasii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.
...La circa o luna dupa ce romancierul implineste 77 ani, la circa 35 de ani scursi de la publicarea, in 1977, a romanului Bunavestire, in anul de gratie 2011, in Postul Sfintelor Sarbatori Pascale, aflam, cu surprindere, ca, brrrr, surse din Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) sustin faptul ca „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Aflam din aceeasi sursa (ca si cand ai citi un raport al securitatii, si nu rezultatele unei investigatii, nu-i asa?) ca „Directia de investigatie a constatat ca Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” si ca „Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista, asadar, o decizie a Curtii de Apel. Exista o constatare a Directiei de investigatie, conform careia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Constatarea abuziva, grosolana, calomnioasa este preluata de intreaga presa nationala; si nu numai de cea nationala. Curios, lucrurile – in conditiile dictaturii cu papion instaurate de cativa ani in tara – se intampla intrucatva ca in 1977, cand romanul Bunavestire a fost, spuneam, atacat virulent in plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, in aceasta ordine de idei, un dosar ce contine un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat in Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici, in Bunavestire, Editia a IV-a, cu un argument al autorului, prefata, tabel cronologic si note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – intr-un salbatic regim dictatorial – de intreaga presa de partid din tara. „Alte masti, aceeasi piesa,/Alte guri, aceeasi gama,/Amagit atat de-adese/Nu spera si nu ai teama.”
Breban – colaborator al securitatii?
Da, am pus un semn de intrebare, absolut firesc in acest caz, desi cunosc, de buna seama raspunsul. Il cunosc, de altfel, si nu putini jurnalisti, scriitori (de pilda, Dorin Tudoran, Cristian Teodorescu si Emil Hurezeanu, zelosii calomniatori ai romancierului, nu-i asa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea... majoritatea a preluat stirea abuziva, grosolana. Stirea calomnioasa a fost multiplicata cu o viteza, hélas, abracadabranta, cu o iuteala de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut cand vorbim de iubita noastra, sarmana noastra, primitiva noastra Romania; ma gandesc... asa, visator, ca in cazul in care acea viteza, acea miraculoasa energie, graba de a macula cu orice pret un mare romancier, acea harnicie de a raspandi o calomnie incredibila ar fi fost folosite in sens constructiv, sa zicem, la constructia autostrazilor in Romania, tara noastra s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o retea de autostrazi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi batut soselele germane, zau! Nu putine dintre ziare, asadar, cotidiane, editii on line, agentii de stiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Plesita, convorbiri reproduse trunchiat. Asa „se cuvine”: sa reproduci informatiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; cand nu-ti convine, se bricoleaza, se ajusteaza, iar la nevoie: se da cu toporul, se da cu barda, amputandu-se o buna parte din biografia unui individ incomod, nu conteaza cine este el, ce anume a facut in viata, nu conteaza ca ii faci rau; in conditiile enormei crize morale care clatina la radacini societatea romaneasca, nu mai conteaza absolut nimic: poti sa spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricand, oricum!!! – important e sa omiti tot ceea ce este strident intr-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sista, „pe linie” CNSAS-isita, sa smulgi din context, dupa cum iti convine, imprimand, nu-i asa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretata o stire conform „ultimelor indicatii de partid”, da? Si din ce motive, ma rog frumos?
„Eugen Simion: Niciodata nu se spune, nu s-a vorbit, de pilda, ce reprezinta grupul GDS in lumea literara de astazi. Este pentru prima data cand vad si eu un scriitor ca vorbeste, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigratia romaneasca, cu exilul romanesc si asa mai departe. Toata lumea are un fel de complex: sa nu zica asta, sa nu se supere – daca se supara cineva care e foarte puternic, il taie de pe toate listele – si asa mai departe. Ceea ce se intampla, s-a intamplat.
Aura Christi: De 20 de ani, domnule profesor, suntem taiati de pe toate listele… E o informatie aceasta si nimic altceva.
Eugen Simion: Va mirati ca nu am fost de douazeci de ani in aceasta lume? Nu am fost, pentru ca am fost marginalizati! Foarte dur si fara prea multe comentarii...”
Am reprodus adineaori un fragment din conferinta organizata de revista Contemporanul in noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment Tradarea criticii, scris de Nicolae Breban si aparut la Editura Ideea Europeana. Tradarea criticii – o carte incomoda, scortoasa, in care Breban aseaza fata in fata doua realitati: cea dejisto-stalinista si cea postdecembrista, asemanatoare si in urmatorul punct: modul in care sunt tratate personalitatile majore ale culturii romane, acestea fiind marginalizate, dupa cum sustineam si alte dati, denigrate, un rol important in aceasta ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat in secta culturala ultraexclusivista – si CNSAS-ului. Tradarea… este, asadar, repet, o carte incomoda, crispanta, provocatoare; un opus socant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, in continuare, nu putine spirite. (Ca si Aventurierii politicii romanesti. O istorie dramatica a prezentului – un opus brebanian incendiar, publicat de curand in format digital de Editura CorectBooks, apoi, in format clasic, de Editura Muzeului National al Literaturii Romane.) deranjeaza si va deranja cu atat mai mult, cu cat patetismul brebanian, de sorginte elina, este de o luciditate greu de contestat, atentie, daca spiritul nu-ti este corupt. Tradarea criticii este o carte scrisa de un romancier important, care in trecut a fost membru supleant in CC, dar dupa Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban si-a dat demisia, la Paris, in Le Monde, si s-a intors in tara, devenind unul dintre cei mai importanti disidenti din Estul Europei. O parte din ilustrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adamesteanu, Doina Uricaru, bunaoara; dar exista si altele, din pacate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniana pana la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri romani; o jumatate de adevar este egal calomnie.
Marginalitatea in care a trait si a scris – fara a avea vreun venit – autorul Buneivestiri sub Ceausescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventata, pusa la punct, perfectata si folosita ca instrument de propaganda atat de organele represive de sub dictatura, cat si de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i asa? – iata, in chip extrem de straniu, explicabil insa, continua si dupa ’89. O alta carte careia i-am dedicat – in Contemporanul – o dezbatere in toamna anului 2008 este Iluziile literaturii romane, semnata de domnul profesor Eugen Negrici, si aceasta incomoda, scortoasa, stralucita. Cred cu fermitate ca aceste doua carti, spuneam la acea conferinta de acum circa doi ani, vor da o directie in literatura romana; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, si nu numai. Reprezinta un dus rece pentru critica romana, dar nu mai putin pentru societatea de azi, cu conditia sa aiba parte de o receptare adecvata, de o analiza critica lucida, pertinenta – ceea ce, sa recunoastem inca o data, ne lipseste. Si e un lucru de o gravitate extrema acesta.
In seara zilei de 6 aprilie 2011, cand internetul, ziarele, agentiile de stiri au fost invadate de acest bine regizat „linsaj public” al unuia dintre cei mai importanti romancieri romani, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sarmanul, in „procuror al natiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decat atat: s-a cam balbait de cateva ori, principalul argument adus in favoarea colaborarii cu securitatea a autorului Animalelor bolnave fiind, tineti-va bine...
– Ce sa fac, daca Nicolae a stat la taclale cu Plesita?
Am mai aflat de la Mircea Dinescu ca nu e obligatoriu sa ai un angajament semnat cu securitatea, ca sa fii acuzat de colaborare cu organele securitatii. Sa inteleg ca, in limbajul dambovitean vorbind, merge si asa, va trece si asa acuza de colaborator al securitatii in „cazul Breban”, da? Tot atunci, in timpul aceleiasi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunostinta ca Breban poate – ca sa vezi!, i se da, totusi, o sansa nesperata – sa… se apere, ca si cand ar fi uitat cine este Breban, ca si cand n-ar fi stiut cine este Breban sau ca si cand n-ar fi avut chef sa-si aduca aminte cine anume este Nicolae Breban.
Breban nu se va apara, de buna seama. Maramuresanul Breban va lovi in plin, atacand…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel putin straniu, care bantuie societatea romaneasca postdecembrista ca o fantoma, nu-i asa? Breban va ataca „fabricatorii”, „facatorii de dosare”, membrii de varf ai CNSAS, intre care, pare-se, figureaza inclusiv dl Dinescu. (Apropo, ma intreb ce surprize am putea avea daca am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securistii implantati la USR, pe vremuri… Cine urmeaza pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenti trimisi de securitatea ceausista, cu generali, colonei, grabiti sa ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de varf, revenit din strainatate in Romania socialista, pe vremuri, sub dictatura? Cine urmeaza, asadar? Liiceanu? Dinescu? Plesu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Si eu, apropo, am fost anchetata de securitate.)
Breban va apara cei cativa mari scriitori, denigrati, calomniati ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fara... Dumnezeu. E limpede ca CNSAS duce o politica antinationala, atacand valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei tari. E suficient sa ne referim, iar si iar, la nume ca Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.
CNSAS-ului nu-i va ramane – prin „junii” sai calomniatori, prin recentii denigratori ai romancierului Breban, prin functionarii bine platiti din bani publici de altfel, prin „junii facatori” de dosare, care vor fi atacati in instanta, de asta data, nominal pentru calomnie si pentru un grosolan abuz in serviciu – decat un lucru „de nimic”: sa-l linseze la propriu pe Breban in Piata Universitatii, sa-i improaste la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, sa-l arda pe rug – ca in Evul Mediu, sau ca in alte vremuri, da – odata cu cartile Mariei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i asa?
Breban nu are de pierdut nimic.
Absolut nimic.
Domnia Sa si-a facut datoria: s-a exprimat, urmandu-si orbeste, maniacal, Vocatia.
Teama mi-e insa ca daca va reusi CNSAS-ul, spuneam, sa-l arda pe autor, laolalta cu toate cartile scrise de d-sa, tomuri langa alte tomuri, peste treizeci si cinci de titluri, pastrate in bibliotecile lumii, va ramane un gol in literatura romana, gresesc?
Un gol greu de neglijat pentru biata literatura romana majora, cu modernitatea-i amputata, schilodita, trunchiata.
7 aprilie 2011
Continuare:
http://blog.ideeaeuropeana.ro/breban-colaborator-al-securitatii-313.html
http://ideeaeuropeana.blogspot.com/2011/04/breban-colaborator-al-securitatii.html
http://ionlazu.bibro.net/?p=2405
Anul Contemporanul (1881-2011)
CV Nicolae BREBAN
Nicolae Breban (nume literar al lui Nicolae Alexandru Breban), romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanti romancieri romani. Familia Breban se refugiaza la Lugoj, unde tatal scriitorului va functiona in cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban isi incepe, in acest oras banatean, studiile gimnaziale si liceale. Este exmatriculat, datorita originii sale sociale „nesanatoase”, din penultima clasa a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolva, la fara frecventa, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), dupa ce se angajase ca functionar in acest oras. Intentioneaza sa se inscrie la Politehnica, fiind nevoit sa intre, mai intai, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucuresti, unde lucreaza la sudura si strungarie, calificandu-se apoi in meseria de strungar fier. Se inscrie la Facultatea de Filosofie, „masluind actele”, dupa cum marturiseste in Confesiuni violente, fiind dat insa afara dupa sase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche si Schopenhauer il fac, de altfel, sa devina suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germana, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandoneaza dupa un an. Are, apoi, la insistentele tatalui sau, o tentativa de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar in revista Viata studenteasca (nr. 5, 1957), cu schita Doamna din vis. Este, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre varfurile generatiei saizeci.In plina epoca de liberalizare, declansata dupa celebra „Primavara de la Praga”, care in opinia deputatului european Daniel Cohn-Bendit, „chiar daca va convine sau nu”, a schimbat lumea, deci, in consecinta si Romania, singura tara dintre aliatii Pactului de la Varsovia, care a refuzat sa invadeze, impreuna cu Uniunea Sovietica, Cehoslovacia in 1968, Nicolae Breban este ales membru supleant al CC al PCR. Aflandu-se la Paris, in Le monde, isi da demisia (1971, Tezele din Iulie), in semn de protest fata de inceputul dictaturii personala a lui Ceausescu – una dintre cele mai salbatice si primitive dictaturi din Estul Europei. In jurnalul sau, intitulat Un roman la Paris, Dumitru Tepeneag – singurul cetatean roman (dupa Regele Mihai I), caruia i s-a retras cetatenia prin decret prezidential – nota, referitor la acea radicala ruptura brebaniana cu sistemul ceausist, urmatoarele: „22 septembrie 1971. In sfarsit, Le Monde a publicat si articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (...) 23 septembrie 1971. Stirea despre demisia lui Breban a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mandru”. In data de 16 februarie 1971, in Romania, „are loc sedinta comuna a comitetului organizatiei de partid si a biroului Uniunii Scriitorilor, in care este incriminat faptul ca” Breban „si-a prelungit sederea in strainatate, fara sa aiba dezlegare la plecarea din tara decat pentru o perioada limitata” si „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum si excluderea sa din randurile membrilor supleanti ai CC al PCR si din randurile membrilor PCR. In aceeasi zi, in sedinta de lucru a CC al PCR, propunerile confratilor sunt insusite si supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central. Intors in tara in luna aprilie, dupa o calatorie prelungita in Franta si R.F. Germania, refuzand insa sa se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritatile comuniste. Este marginalizat, supravegheat si impiedicat sa mai calatoreasca in strainatate pana in 1975, desi obtinuse deja si cetatenia germana. Infruntand aceste conditii potrivnice, el se consacra, in exclusivitate, scrisului, fiind, dupa marturisirea sa, «singurul meu raspuns posibil, firesc, desi paradoxal pentru unii»”.
Romanul Bunavestire, aparut, in sfarsit, dupa lupte acerbe ale autorului cu cenzura, este atacat cu brutalitate: „Dupa amanari si tracasari prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iasi apare Bunavestire, roman scris intre anii 1972-1974. Cartea fusese refuzata, pe rand, de Editurile Cartea Romaneasca si Eminescu. Acest «roman exceptional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de catre Nicolae Manolescu, «scris cu verva, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil si original», este incununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Dupa aparitie, romanul este incriminat cu vehementa in plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat in Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici, dupa care de indata au urmat atacuri in cele mai importante foi culturale si de partid la adresa aceleiasi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat in Editia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelasi roman figureaza printre primele zece romane ale secolului al XX-lea intr-o ancheta initiata de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).
Este mentinut in marginalitate sociala pana in 1989, fiind unul dintre cei mai atacati scriitori sub dictatura ceausista, dar si dupa Revolutia din 1989. Astfel, autorul Buneivestiri este acuzat abuziv, calomnios, de catre CNSAS de faptul ca „a fost colaborator al fostei Securitati”. Astfel, in data de 6 aprilie 2011, se inregistreaza o tentativa de „linsaj public” de cea mai joasa extractie, pe toate canalele media fiind difuzata o stire trunchiata, tendentioasa, evident calomnioasa.
Dupa 1989 revine din exil, propunand megaproiecte. Astfel, publica in circa douazeci ani, trilogia romanesca Amfitrion (1994), tetralogia epica Ziua si noaptea, tetralogia memorialistica Sensul vietii. Din romanele publicate mentionam: Francisca (1965, Premiul „Ion Creanga” al Academiei Romane), In absenta stapanilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” si Premiul Uniunii Scriitorilor), Ingerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Panda si seductie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua si noaptea. Volume de eseuri: O utopie tangibila (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul in cultura (1996), Spiritul romanesc in fata unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovati fara vina, Tradarea criticii (2009), Aventurierii politicii romanesti. O istorie dramatica a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viata Romaneasca). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vietii, Stricte amintiri literare.
Romanele sale au fost traduse in suedeza, franceza, rusa, engleza, bulgara, engleza etc. Publica trei romane la prestigioasa Editura Flammarion, Paris: In absenta stapanilor (1983), Bunavestire (1985), Don Juan (1991).
Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Romane. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Director al revistei Contemporanul, editata de trustul Contemporanul.
CV Aura Christi
Aura Christi (nume literar al Aureliei Potlog) s-a nascut la Chisinau, la 12 ianuarie 1967. Este absolventa a Liceului teoretic roman-francez „Gh. Asachi” (1984) si a Facultatii de Jurnalism a Universitatii de Stat (1990). Debut absolut – 1983.Carti de poezie: De partea cealalta a umbrei, 1993; Impotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu ma atinge, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Crini Imperiali, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, 2003; Ochiul devorator, 2004; Arhitectura noptii, 2008; Gradini austere, 2010.
Carti de eseuri: Fragmente de fiinta, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celalalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exercitii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010.
Roman: tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea strainului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zapada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din intuneric, 2008; Cercul salbatic, 2010.
Albume de fotografii comentate: Europa acasa (2010), Planeta Israel (2010).
Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Romane, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor si al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Siugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis si al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Sculptorul, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, Noaptea strainului, 2004; Premiul „Autorul anului”, decernat de Asociatia Publicatiilor Literare si Editurilor din Romania, 2007; Premiul pentru roman al revistei Poesis, Casa din intuneric, 2008; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat in cadrul Festivalului romano-canadian „Roland Gasparic”, 2009.
Poemele sale au fost traduse si publicate in Germania, Franta, Belgia, Italia, Suedia, Rusia, S.U.A, Bulgaria, Albania.
In 2003, infiinteaza – impreuna cu Andrei Potlog, editorul si fratele Aurei Christi – Fundatia Culturala Ideea Europeana si Editura Ideea Europeana; este unul dintre intiatorii Asociatiei EuroPress si al Editurii EuroPress – institutii de un real prestigiu national, care au mentinut in peisajul literar revista Contemporanul. (2003 – 2010) Este unul dintre fondatorii Asociatiei Contemporanul, editor ale revistei Contemporanul. (2010) Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania si al PEN-Clubului.
Ecouri, portrete critice: Aura CHRISTI
(selectiv)
„Iata, in cuvintele Aurei Christi, curgand abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, sa nu ne temem de retorica majusculelor, al marei Poezii.” (Nicolae Balota).
„Aura Christi este cea care poseda cel mai profund sensul tragicului. Discursul sau liric, de o forta verbala si imaginativa exceptionale, nu evita pathosul.” (Sorin Alexandrescu).
„Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial si nici tendintele destructurante ale postmodernilor nu au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esentiala, organica, refractara modelor, nazuind spre reinterpretarea semnelor si universaliilor; intrebarile pe care si le pune ea au fost si ale inaintasilor, iar raspunsurile transcend achizitiile, relevand evolutia constiintei in mers, relevand evolutia unei creatoare de mana intai, cu totul personala. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) si altele confirma consecventa cu sine a unei constiinte exemplare.” (Constantin Ciopraga).
„Faptul ca Gradinile austere au trecut prin PC-ul meu mi-a prilejuit o bucurie, o tulburare de zile aurorale. Nu m-am putut abtine si am citit cateva poeme. N-am mai putut apoi s-o las din mana. M-a invaluit si m-a luat pe sus cutremurata spiritualitate vitala care strabate versurile. Asta nu mi se intampla prea des, citind poezie contemporana”. (Zoltan Terner).
„Dintr-un presupus outsider al generatiei ’90, Aura Christi ajunge o figura pregnanta a congenerilor ei, recupereaza teren (literar) printr-o maturizare cu totul spectaculoasa.” (Mihail Galatanu).
„Mignona si bataioasa, cheltuind pasionalitate, razboinica in pofida fragilitatii, imprastiind texte curajoase pe care amicii internauti nu ezita a le califica «dinamita curata», suparand pe multi, scriind febril, asumandu-si riscurile Balcaniei («linsata», pedepsita, izolata etc.), Aura Christi, citand vorbele «atroce» iubitului Nietzsche, vrea sa devina ceea ce este: poeta. (...) Metamorfoza e izbitoare; discursul a devenit sincopat, auster, de o incantatie adumbrita, cerebrand «viata de vis», testand – prin «poemele de iubire» – temele grave (relatia cu maestrul, divinitatea, moartea, poezia) pentru a conchide ca, doar povestita, viata e traita. Multi dintre exegetii Aurei Christi au subliniat «fulminanta ascensiune» a poetei. Penetranta, Aura Christi a avut sansa de a fi fost vazuta in mediile bucurestene. Dar meritele poetei, dincolo de suportul valoric, stau si in tenacitatea autoconstructiei, promovand – programatic – «ruptura».” (Adrian Dinu Rachieru).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)